Adrian Severin: DE CE „JE NE SUIS PAS NAVALNÂI“?

Sunt întrebat de unii navigatori ai rețelelor sociale de ce nu scriu despre cazul Navalnâi, bineînțeles înfierând regimul odios al dictatorului Putin. Acel Vladimir Putin despre care George W. Bush, Președintele SUA, inventatorul “loviturii preventive” și autorul farsei “armelor de distrugere în masă” irakiene, soldată cu sute de mii de morți (inclusiv copii) nevinovați, spunea, după ce l-a găzduit la ferma sa, că l-a privit în ochi și a conchis că este un om în care se poate avea încredere.

Nu pot scrie despre ce nu știu și nu pot ști ceea ce nu am cercetat pe baza unor informații primite din surse sigure.

Nu cunosc dosarul lui Navalnâi ca să pot spune ceva despre acest om. Oricum, despre morți numai de bine.

Ceea ce știu este ceea ce spune presa. Acea presă care mi-a spus că oamenii cad pe stradă răpuși de SARS Cov 2, că există un vaccin sigur anti Covid 19 pe care sunt obligat să mi-l fac dacă sunt responsabil față de cei dragi, că Putin a murit, după care s-a îmbolnăvit de cancer și de Parkinson, că Zelenski este un om sărac și cinstit, că Ucraina a bătut măr armata rusă etc etc.

Cu ani în urmă am cercetat, ca trimis al OSCE, cazul unui opozant al Președintelui Lukasenko, dispărut în Belarus. Ceea ce Occidentul spunea și ceea ce am descoperit eu au fost lucruri diametral opuse. După mult zgomot, cazul s-a închis în tăcere.

Atunci, după aceea și acum mă opun acestui război mediatic care otrăvește mințile propriilor noștri cetățeni aruncând în eter ca sigure concluzii lipsite de orice dovezi și formulate fără o cercetare prealabilă obiectivă și profesionistă. Că vorbim mârlănește despre adversar, e una! Atât ne duce mintea și la asta ne îndeamnă disperarea. Că spălăm mințile cetățenilor noștri este cu totul alta. Este o crimă la adresa propriei noastre familii.

Cât despre înfierare, am atâtea de înfierat în România și în tabăra noastră euro-atlantică, încât deocamdată îi las pe ruși să își vadă de înfierările lor. După ce va fi bine la noi, mă voi ocupa și de ei, dar și asta cu condiția ca înainte să intrăm în războiul “valorilor”, să fi câștigat concursul geopolitic.

Moartea unui singur om, mai ales atunci când ea se produce într-o închisoare, este o tragedie. Nu mă pot gândi, însă, la moartea lui Aleksei Navalnâi, fără să îmi amintesc de alte decese similare (cel al lui Slobodan Miloșevici, de pildă), dar mai ales fără să mă înfiorez la gândul miilor de morți din Gaza, unde se mai moare încă sub ochii noștri indiferenți.

De aceea, oricât aș vrea, spre deosebire de impetuoșii domni Biden sau Stoltenberg, nu pot fi Navalnâi. Je ne suis pas Navalnâi!