Pălmașii din lumea 2.0

Ar fi mers și un titlu de genul „Ce nu se vede în pozele de la București ori la Uniunea Europeană” ori „Aurul din bălegarul Moldovei”, dar nu am vrut să epuizez lada cu zestre a țăranilor din nord-estul țării. Dacă nu aveți bunici la țară ori nu ați mers niciodată desculți prin colbul ulițelor tivite de scaieți nu veți înțelege dorul unei evadări dintr-un oraș tot mai mare și tot mai obositor. Oamenilor crescuți pe asfalt le este greu să priceapă ori să vadă culorile unei lumi care nu interesează pe nimeni, dar care totuși trăiește în fiecare din noi.

Vrei să vezi cum arată România fără poleiala dată de expați, de multinaționale ori de hainele de la UE? Trage o fugă până în cel mai apropiat sat în care luminile de la Bruxelles ori din altă capitală europeană sau de pe alt continent n-au ajuns. Dacă nu din curiozitate, măcar ca sport extrem, într-un weekend în care îți poți refuza moftul de a pierde vremea la o terasă în favoarea unui sprint cu bicicleta sau cu bolidul pe coclaurile din jur. Fii atent, te rog, la tot ce vei întâlni în cale – de la copii desculți, la domnișoare cochete gătite în rochii cu sclipici, de la țărani turmentați la bătrâne sfătoase care stau în poartă și-i numără pe cei ce s-au întors de curând din Italia ori Spania și se fudulesc cu noile cuverturi ori cu pozele de pe Facebook. Asta este prima imagine care te poate păcăli dând impresia că lumea nu o duce foarte rău. Este adevărat, se simte un aer de ușoară chiaburie iberică ori din altă nație.

O uliță sau două depărtare de centrul satului începe adevărata poveste și poți vedea chipurile nefardate ale țăranului moldovean. Majoritatea au palmele crăpate de muncă, riduri săpate adânc, poartă adidașii pe care nepoții i-au aruncat și blugii căpătați de la „ajutoare”.

Sunt urmați îndeaproape de un iz de tutun stătut și bere acră ori de „doagă” de la ultimul vin sorbit. Nu-i judeca, sunt oameni rupți de muncă, pentru care câte va sute de lei este o avere. Îi vezi făcând lucrurile despre care doar la muzeu mai afli – sapă în gropile cu lut, adună balegă de pe drum ca să frământe chirpici, păzesc joienele de muște ori adună caprele seara. La sărbători se ocupă cu decimarea godacilor care își dau obștescul sfârșit spre bucuria celor ce poftesc la șorici ori cu jupuirea mieilor care vor

îmbelșuga mesele celor care, cu gura plină și sătui, vorbesc despre lipsa de promovare a tradițiilor care ne-ar putea aduce și bani, și faimă. Nu spun niciodată cine sunt cei care păstrează tradițiile, care știu să cioplească fluierul cu care ar merita să fie huiduiți cei care flutură planuri de aiurit comisarii europeni despre frumusețea sălbatică a României. Vorbesc rareori despre greutățile vieții adevăratului țăran fiindcă nu le cunosc ori au fugit mâncând pământul la primul glod pe care l-au bătut când au fost să-și adune alegători. Oricât nu ne-ar plăcea, este musai să recunoaștem că de acolo, din vatra satului, ne vine toată bogăția interioară, de acolo ne hrănim cu ceea ce Europa spune mâncare sănătoasă, de acolo luăm lut pentru străchinile pe care alții le vând pe sute de euro și tot de acolo toarcem maramele cu care se mândresc inclusiv vedetele de la Cannes. Uităm de fiecare dată să recunoaștem valoarea bălegarului care a pus chirpicul pe firmamentul celor mai căutate case ecologice (de care multe țări sunt mândre, mai puțin noi), uităm să ne închinăm stejarilor pe care îi hăcuim în schimbul creițarilor de peste hotare și trăim, zi de zi, blestemul unor dezrădăcinați care se plâng că străinilor nu le pasă de noi. Din păcate, nici nouă!

Maura ANGHEL