Manastirea Secu – Neamt

La aproximativ 22 km de orasul Targu Neamt, pe valea paraului Secu (DC 160), ce se deschide in stanga soselei care duce spre Pipirig si Poiana Largului peste Muntele Petru Voda, se pastreaza o alta nestemata incrustata pentru vesnicie in diadema vestitelor focare de credinta si spiritualitate romaneasca ale judetului Neamt: Manastirea Secu.

Descriere Manastirea Secu

Asezata intr-o fermecatoare poiana ce se intinde la poalele Muntelui Vasan, protejata din toate partile de inaltimi impadurite, Manastirea Secu are aspectul unei impresionante fortarete, fiind inconjurata de ziduri impunatoare ce se imbina la colturile incintei cu puternice turnuri de aparare. Grupuri restranse de sihastri vor fi vietuit aici si in poienile ascunse de pe valea Secului inca din a doua jumatate a veacului al XIV-lea, asa cum s-a intamplat la Manastirea Neamt si in alte locuri din Moldova, departate de asezarile omenesti dar care puteau asigura anahoretilor hrana si adapost. Dar prima asezare calugareasca ce se cunoaste aici nu poate fi mai veche de anii 1420-1450, cand un grup de sihastri condus de Zosim (sau Zosima) a curatat un loc in padure si a ridicat o bisericuta de lemn cu hramul “Nasterii Sf. Ioan Botezatorul”, eveniment consemnat de altfel si in Pomelnicul Mare al manastirii. Iesind din zona legendelor si bizuindu-ne pe datele cuprinse intr-o pisanie din 1530 pastrata pana in 1910 in turnul-clopotnita de la intrare, putem considera ca Petru Rares a ridicat la Secu, pe locul actualului cimitir, biserica voievodala inconjurata cu zid de catre fiii acestuia si Elena Doamna. Coroborand toate informatiile de care dispunem, rezulta ca schitul de la Secu a purtat multa vreme numele intemeietorului sau, Zosim, si ca Alexandru Lapusneanu l-a inzestrat cu mosiile din hotarul Cetatii Neamt, pe care apoi alti voievozi le-au intarit si le-au extins. Spre sfarsitul veacului al XVI-lea, constructiile din jurul Schitului lui Zosim erau slabite de vreme si chiar biserica zidita de Petru Rares, din cauze  necunoscute, se afla in ruina. Aceasta situatie explica in buna masura de ce in 1602 vechiul lacas a fost abandonat, ridicandu-se actuala ctitorie a lui
Nestor Ureche, mare vornic al Tarii de Jos, tatal cunoscutului cronicar Grigore Ureche. Dupa cum ne informeaza pisania originara aflata in zidul sudic al bisericii (si ajunsa aici in urma unor adaugiri ulterioare) lucrarile s-au savarsit intre 7 iunie si 5 octombrie 1602, deci in numai 4 luni, ceea ce reprezinta – trebuie sa recunoastem – un record in materie, chiar daca ne raportam la marile constructii din epoca lui Stefan cel Mare, realizate si ele intr-un timp foarte scurt. Dupa anul 1602, asezamantul monastic de la Secu a continuat sa se dezvolte in jurul ctitoriei lui Nestor Ureche, ridicandu-se noi chilii si constructii-anexe. Astfel, in anul 1640, in vremea egumenului Ghedeon, s-a construit in partea de sud-est a incintei Paraclisul “Adormirea Maicii Domnului”, iar sub obladuirea lui Nifon Udrea Trotusanu s-a ridicat in partea de nord-est, intre anii 1758-1763, Biserica “Sf. Nicolae”, in amintirea lacasului cu acelasi hram de la Cetatea Neamt, pe care voievodul Vasile Lupu il supusese canonic Manastirii Secu (in 1646), iar Mihail Racovita il distrusese impreuna cu cetatea, din ordinul turcilor. Putin mai tarziu, intre 1775 si 1779, cat a staretit Paisie Velicicovschi, la Secu s-au construit aproximativ 100 de chilii, pentru a le face loc tuturor calugarilor pe care marele carturar ii adusese cu sine de la Dragomirna. Dupa plecarea lui Paisie Velicicovschi la Manastirea Neamt (15 august 1779), asezamantul monahal de la Secu isi pierde autonomia canonica, aparand in documentele vremii, pana in 1910, ca dependenta de marea lavra a Neamtului sub denumirea de Manastirea Neamt-Secu. Dupa greoaia incercare din 1691, cand si la Secu se stabilesc vremelnic ostenii regelui polon Ian Sobieski, si dupa pierderile suferite in tot secolul al XVIII-lea cu prilejul deselor incursiuni ale cetelor pradalnice de tatari, poloni si austrieci, au urmat tragicele evenimente din vara anului 1821, care au marcat un adevarat dezastru in istoria acestei stravechi vetre manastiresti.
Documentele vremii ne informeaza ca, pe la mijlocul lunii august 1821, cetele eteriste urmarite de oastea otomana s-au retras in buna parte si pe Valea Secu, insumand intre 380 si 500 de oameni sub comanda lui Iordache Olimpiotul si a lui Farmache. Cei mai multi s-au adapostit direct la Manastirea Secu, altii, sub comanda lui Gheorghe Calauz, au ramas pe valea paraului hartuind unitatile lui Emin Aga si provocandu-le grele pierderi. Nevoiti sa se retraga intre zidurile manastirii sub presiunea unui dusman mai numeros si mai bine inarmat, eteristii sunt supusi, in ultimele zile ale lunii august, la un adevarat asediu, in timpul caruia s-a folosit si artileria. Timp de 14 zile asediatii au reusit sa reziste furibundelor atacuri otomane, dar pierderile mari si incendiul mistuitor care s-a declansat in incinta manastirii i-au obligat, in cele din urma, sa intre in tratative cu Salih Pasa, care conducea intreaga actiune.
Amagiti de promisiunile acestuia, eteristii s-au predat, fiind apoi macelariti impreuna cu monahii si toti cei care se adapostisera aici. Doar capitanul Farmache si 14 oameni ai sai au fost crutati pentru a fi dusi la Istambul, unde au fost apoi decapitati. Anii care au urmat distrugerilor si devastarilor din 1821 au fost ani grei, ani de privatiuni si munca asidua, in timpul carora s-au reparat zidurile incintei si s-au refacut chiliile cu Paraclisul “Sf. Nicolae”. In 1832 s-a reconstruit Biserica “Nasterea Sf. Ioan Botezatorul” din cimitirul manastirii, pe locul micului edificiu de lemn ridicat de monahii lui Zosim, si abia in 1850 se vor incheia lucrarile de restaurare la ctitoria lui Nestor Ureche, aceasta fiind lungita, zugravita in interior si impodobita cu o noua catapeteasma. Totusi, la sfarsitul veacului trecut, Manastirea Secu va continua sa se afle intr-o situatie precara, fiind serios stanjenita in activitatea sa de subordonarea canonica fata de Manastirea Neamt. Acest fapt il determina pe Mitropolitul Pimen Georgescu sa actioneze intru separarea celor doua asezaminte: in 1910 s-a procedat la impartirea terenurilor, iar in 1919, odata cu aprobarea oficiala, s-au intocmit si primele bugete distincte pentru Manastirea Neamt (cu schiturile Vovidenia si Pocrov) si Manastirea Secu (cu Sihastria si Sihla in subordine). Desi in anii urmatori autonomia atat de ravnita a fost din nou pierduta, fiind pe deplin castigata abia in 1950, Manastirea Secu s-a afirmat constant ca un puternic centru monastic si spiritual din aceasta parte a tarii, reusind sa se ridice la inaltimea bogatelor sale traditii istorice si de cultura.

 

Sursa: turismland.ro