Bianca Burța-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică, Editura Cartea Românească, București, 2011

review de Cosmin Borza

Aproape mereu tânără și ferice, cultura română s-a raportat preponderent adolescentin la cele mai influente direcții artistico-literare sau critico-teoretice occidentale. Ceea ce alții experimentează cu mult (ori destul) timp înainte stârnește, la noi, fiorul noutății absolute. De asemenea, o efervescență plină de candoare față de inovațiile de tot felul și de toată mâna generează trecerea fără tensiuni insurmontabile de la o paradigmă ori metodologie la alta. Consecințele unei atare poziționări sunt, bineînțeles, negative, așa explicându-se – în viziunea multor exegeți – reiterarea constantă a complexelor naționale („începutul perpetuu”, „formele fără fond”, „retardul mentalitar-ideologic-literar”, impulsurile „protocroniste” etc.). Prea puțin au fost evidențiate, în schimb, avantajele doar aparent paradoxale caracteristice „tinereții” culturale. Căci, configurate în siajul orientărilor străine, abordările autohtone au putut evita – uneori – excesele, aporiile și gafele acestora. Unul dintre exemplele simptomatice în acest sens e oferit, cred, de așa-numitul „feminism” românesc. Cu excepția accidentelor de parcurs (de pildă, anatemizarea faptului că Anei nu i s-a cerut părerea când a fost zidită de Manole ori minimalizarea creațiilor estetice din cauza misoginei autorilor), studiile de acest tip s-au remarcat printr-un echilibru analitic poate nescontat. Iar impactul respectivului set de bune practici asupra cercetărilor de critică literară nu s-a lăsat mult așteptat, chiar în 2011 publicându-se cel mai valoros demers (legitimat – măcar ca premisă – de la principiile feminismului) de recitire a literaturii feminine române – volumul Biancăi Burța-Cernat, „Fotografie de grup cu scriitoare. Proza feminină interbelică”.

Femei fără însușiri

Primul mare merit al acestei cărți este de natură conceptuală. În doar doisprezece pagini și jumătate (câte însumează secțiunea de început și cea de final), exegeta reușește să delimiteze un cadru interpretativ pe cât de nuanțat, pe atât de substanțial și de convingător, dezvoltat fie palimpsestic, fie iterativ pe parcursul studiilor de caz. Perspectiva „feministă” asumată de Bianca Burța-Cernat se conturează mai ales printr-o serie de negații, de vreme ce atât formația de filolog, cât și expertiza de critic și istoric literar (dovedită prin adeseori remarcabilele sale cronici, eseuri și studii critice) o determină să își fundamenteze judecățile pe baza criteriilor cultural-estetice, iar nu biologico-sexiste.

Astfel, în răspăr față de conceptualizările așa-zis canonice (în fapt, șablonarde și excesiv manipulate ideologic), autoarea contestă „feminismul diferenței”, „enclavizarea” discriminatorie tocmai în raport cu identitatea feminină: „Orice ar spune adepții feminismului diferenței, pentru care esteticul este o noțiune «tare», «masculină», componentă a unui sistem cultural patriarhal, «falologocentric», valoarea estetică nu suportă discriminări de «gen». Ne pândește o primejdie considerabilă dacă, analizând literatura scrisă de femei, persistăm în a afirma că diferența ar atârna mai greu în balanță decât asemănarea. Primejdia este enclavizarea. Și e cu atât mai mare cu cât teoriile anumitor feministe despre legitimarea prin diferență converg cu presupozițiile misogine privind caracterul specific al literaturii femeilor în raport cu literatura propriu-zisă”.

Nu e deci de mirare că, în viziunea Biancăi Burța-Cernat, majoritatea scriitoarelor își ratează proiectele literare atunci când figurările feminității suferă tocmai de prea multă „feminitate” tipologică. Exaltarea maternității protectoare, disponibilitatea compasională ori contemplativă, fetișizarea vulnerabilității și gingășiei, implicarea puseelor moraliste, afirmarea dezinteresului pentru problemele sociale și metafizice reprezintă – constată autoarea după ce parcurge un corpus consistent de proze – tot atâtea căi de „obiectivizare” artificioasă a feminității și, implicit, de subminare a oricărei valori estetice.

Astfel ia naștere marele paradox al literaturii scrise de femei înaintea și în timpul perioadei interbelice. Cu toate că până și un „nostalgic al patriarhatului” ca G. Ibrăileanu ajunge proclame necesitatea capitală a „emancipării” (inclusiv artistice a) femeii (ca semn al modernizării țării), multe scriitoare își afirmă literar identitatea prin asumarea unei feminități doldora de clișee. În consecință, misoginia fățișă sau prejudecățile sexiste ale unor critici de prim-plan ca G. Călinescu, Șerban Cioculescu, Eugen Ionescu etc. găsesc suficient spațiu scriptural de manifestare. Articolele acestora dedicate „prozelor feminine” sunt veritabile Paturi ale lui Procust care amputează tot ceea ce tinde să pericliteze „non-trăsăturile” de gen. Chipurile scriitoarelor intră într-un proces de lifting doar aparent estetic întru dobândirea anonimității liniștitoare pentru bărbați: rezultate ale „purei spontaneități”, creațiile femeilor ar respinge „rigoarea, cerebralitatea, elaborarea sau interesul pentru abstract”; exclusiv „sentimentale” și strict „contemplative”, proiectele lor literare ar fi „reticente față de reflexivitate” și „lipsite de apetit pentru eveniment, pentru dinamism – pentru proza bine articulată epic – și totodată pentru anumite semnificații majore”.

„Pentru artist, femeia nu-i femeie”

Astfel se justifică mișcarea în doi pași inițiată inspirat de Bianca Burța-Cernat în cadrul studiilor de caz care le au ca protagoniste pe cele mai importante scriitoare române interbelice: Hortensia Papadat-Bengescu, Ticu Archip, Sanda Movilă, Henriette Yvonne Stahl, Lucia Demetrius, Anișoara Odeanu, Cella Serghi, Ioana Postelnicu, Sorana Gurian. Tuturor li se configurează – ca preambul la analiza critică a creației epice – câte un portret spiritual, dar și fizic, care de care mai expresiv. Apelând la informații (unele de o cuceritoare savoare anecdotică, altele de mare relevanță sociologică și mentalitară) din corespondența intimă, din cărțile de memorialistică și de interviuri, din articolele publicistice ale vremii, din însemnările (mai mult sau mai puțin critice) ale lui Lovinescu (căci mai toate aceste scriitoare au participat fervent la cenaclul „Sburătorul”), autoarea „Fotografiei de grup cu scriitoare uitate” pare a miza călinescian pe transformarea prozatoarelor în personaje memorabile. Prin urmare, până să ajungă la decelarea luminilor și umbrelor din scrierile acestora, cititorii ar fi „cuceriți” de siluetele captivante ale eroinelor. O atare strategie se dovedește, totuși, străină de scopurile cărții Biancăi Burța-Cernat. Povestea evoluției artistice a fiecărei scriitoare rămâne, într-adevăr, intrigantă, însă tipologiile feminine impuse astfel nu reușesc să surmonteze prejudecățile (machiste ori nu) ce însoțesc participarea femeilor la viața culturală: interesul pentru artă se naște din bovarism ori din plictis, din nemulțumirea față de existența casnică, preocupările estetice devoalează ambiții de parvenire socială, strădaniile scriitoricești sunt asezonate cu veritabile ritualuri erotice etc.

Abia ipostazierile literare ale feminității conduc la cucerirea unei identității autentice și, direct proporțional cu reușita primului demers, la creații literare consistente valoric. Revolta „față de condiția feminină constrângătoare, față de autoritatea (resimțită ca ilegitimă a) familiei, față de o alteritate (masculină) opresivă” are ca efect literar înscenarea din ce în ce mai variată și mai complexă a unor demersuri de autodefinire, autocunoaștere și autoanaliză lucidă. Deși nu întotdeauna conștiente de mecanismele creatoare la care apelează, prozatoarele analizate de Bianca Burța-Cernat acced la cele mai subtile și fine tehnici de analiză a interiorității ori a inconștientului, la plurifațetate radiografieri ale devenirii sufletești, la coborâri halucinatorii în „irealități imediate”, până la investigarea neliniștilor metafizice ori a spațiilor abisale, adică la strategii și problematici narative perfect sincrone deceniilor trei și patru ale secolului trecut.

Nu doar acuta „conștiință a corporalității”, ipostazierile „mamei rele” și ale „păpușii”, deconstrucția „masculinității triumfătoare” ori inedita autoreferențialitate din prozele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt interpretate/contextualizate cu incisivitate și acuratețe conceptuală ori stilistică de exegeta bucureșteană, dar analize substanțiale vizează și operele „minimalistei” Ticu Archip (reticentă și chiar subversivă în raport cu pretenția autenticistă a automărturisirii), evazionistei blecheriene Sanda Movilă (obsedată de „situații limită”, de „cazuri deviante”, de laturile coșmarești ale realității), existențialistei și dostoievskienei Henriette Yvonne Stahl (fină analistă a dimensiunii spirituale, metafizice, postulate de confruntarea cu „golul, durerea, singurătatea, moartea”), „trăiristei” Lucia Demetrius (individualizată prin refuzul de a narativiza camilpetrescian stările de conștiință, preferând introspecția „poetică”), nu mai puțin existențialistei, dar și finei portretiste de medii și mentalități Cella Serghi etc.

Retușări fără feminism

Deloc lipsit de obstacole a fost acest tur de forță critico-istoric (căruia i-au fost dedicați 10 ani de cercetare, după cum se specifică într-o notă) întreprins de Bianca Burța-Cernat. Pentru cititorul secolului XXI, unele proze propuse spre relectură și revizuire estetică în „Fotografie de grup…” pot fi considerate adevărate revelații artistice, constituind motivații suficiente pentru o rescriere a canonului prozei românești interbelice. Foarte echilibrată și scrupuloasă în așezarea accentelor analitice și în stabilirea valorii estetice, autoarea (transformând aproape în laitmotiv teama de a nu fi considerată o feministă exaltată) infirmă validitatea unui atare deziderat, probabil spre dezamăgirea revizioniștilor de carieră, dar, cu siguranță, spre binele proiectului său recuperator.

Deoarece, puținele scăderi ale calității cărții Biancăi Burța-Cernat sunt de regăsit în acele fragmente în care stabilirea locului și rolului jucat de o scriitoare sau alta în evoluția prozei autohtone este construită prin raportări delimitative față de orientările „canonice”. De pildă, Titu Archip ar realiza – spre deosebire de Camil Petrescu – că literatura se definește ca „domeniu al «propunerilor de realitate», nu al realității înseși”. Însă, pentru a susține mult mai restrictiva teză a proclamării unui singur „eu” „ca instanță absolutistă” căruia „Autorul îi poate atribui orice conținut sufletesc și orice biografie”, invocat este autorul studiului „Noua structură…”, iar nu cel al romanului „Patul lui Procust”. Tot astfel, mult prea încrezătoare se arată exegeta în puterea intuiției (tipic feminine?, ar fi întrebarea logică) de a impune formule epice de strictă contemporaneitate. „Intuiția unui mod de a descrie lumea”, iar nu „conștiința teoretică” devine justificarea preferată (repetată de la o vreme supărător) a inovațiilor epice și în cazul lui Titu Archip, și al Sandei Movilă, și al Anișoarei Odeanu, și al Cellei Serghi.

Impunând cu mult echilibru, doar parțial și punctual, retușarea fotografiei de grup (în afara discriminărilor de gen) a prozei interbelice românești, studiul Biancăi Burța-Cernat consacră, pe deplin, un critic literar de anvergură.

 

Sursa: http://revistacultura.ro