Ioan Lacusta, Replace all (Colcaiala)/ review de Mihai Iovanel

Ioan Lacusta, Replace all (Colcaiala), postfata de Alexandru-Bogdan Stanescu, Editura Polirom, Iasi, 2009, 316 pagini

 

Colcaiala e un subtitlu neplacut, dar foarte apt sa descrie felul in care si-a compus Ioan Lacusta ultimul roman. Cu exceptia lui Goncea, securistul care impanzeste intreaga realitate a cartii, personajele au parte de expunere in regim nu atat dinamic, cat instabil: cutare sau cutare intra de regula in cadru, isi debiteaza secventa (monolog, dialog, actiune) si iese pentru tot restul romanului din prim-plan – nu si din marea paienjenerie care leaga prin nenumarate fire pe fiecare de fiecare. Citirea romanului nu e comoda. Bogdan Stanescu se refera implicit la asta cand vorbeste in postfata despre stilul „anticalofil, straniu, repugnant pe alocuri” si despre niste personaje ce sunt mai degraba „stileme ale unui discurs amplu, necrutator, asianic, strabatut de analepse si prolepse derutante”.

 

Iata pe Goncea, existenta cea mai solida din roman. Omul e colonel de securitate inainte de Revolutie, general dupa. Avansarea in grad e o forma care nu-i optimizeaza puterea efectiva (colonelul Goncea si generalul Goncea sunt egali, in sensul ca omul e cel mai tare in judetul lui si inainte si dupa), dar comunica atat intentia lui Ioan Lacusta de a satiriza „schimbarea” produsa de revolutie, cat si filozofia care imbraca procesul satirei. Aceasta filozofie se reduce la documentarea unui relativism moral (atentie, naratorul e un satiric, deci accentul cade nu pe concepte, ci pe caricatura) conform caruia nimic nu se schimba cand se schimba ceva. Intr-un loc din roman se procedeaza prin delegatie la explicarea titlului: „Da stii, dom’ Pancras, ce-am invatat eu de la Ralita? Mi-a aratat o chestie la calculatorul ei de ramai mut. O smecherie. Ripleiso ii zice. Adica, daca vrei, schimbi totul dintr-o mutare. Scrii, de pilda, cizmar, p-orma dai ripleiso si… faci secretar general al partidului. (…) Sau scrie ieri si-o-ntorci pa azi. Ati priceput? Asta am inteles, dom’ Pancras. La istorie e cu ripleiso. A scris unul comunism, nu? Bine. Tine cat tine. Se plictiseste lumea si vine altul si face ripleiso. A dat-o pe revolutie. Vine altii si face si ei ripleiso si o intoarce pe capitalism. V-ati prins?”, p. 66. In gandirea romanului, deci, fiinta corupta a sistemul social din comunism se transmite, cu un randament de 100%, sistemului social din postcomunism: o premisa nimerita pentru satira care sa verifice identitatea  a ceea ce se prezinta ca diferit.

 

Dar Lacusta nu identifica butonul care sa declanseze eficient premisele de mai sus. In romanul sau coexista intentii – corelate unor alegeri narative corespunzatoare – de roman politic, alegoric, social, satiric, metafizic. Insa lipseste pasta, strategia comuna si mai ales energia comuna care sa le aduca la o masa critica. Romanul nu are (solutia a) o alonja narativa suficient de mare, nu-i gaseste povestii o sira a spinarii; si nici (solutia b) nu creeaza suficient spatiu personajelor sau (mai ales) autorului care le trage sforile.

 

Sa revenim la Goncea. Goncea seamana bine, ca functie narativa si simbolica, cu Moise al lui Dumitru Radu Popescu. Amandoi sunt atotoputernici, amandoi functioneaza, cu apetenta pentru ludicul malefic, in spatii golite de Drept, amandoi reusesc sa se conserve la trecerea dintr-un sistem in altul (Moise supravietuia trecerii din anii 50 in anii 60, sensibil mai liberali; Goncea supravietuieste intact trecerii de la comunism la postcomunism). Numai ca Moise era mult mai corporal, mai prezent si mai viu decat e Goncea. Personajul lui Lacusta e mai mult o functie decat un ins. Ca functie ideologica, Goncea impersoneaza sistemul manipulativ si ii da o coloratie foarte diabolica; ca functie narativa, el unifica episoade si personaje legate prea slab sau prea pe ocolite pentru a tine un roman. Dar, desi duce toate astea in carca si desi Lacusta il deseneaza din linii groase, el e o prezenta fara forta: este perfect inteligibil in datele intentionate de autor, dar si lipsit de acel adevar care transforma o mana de fraze intr-un personaj.

Asa e si romanul, care e dificil de citit, nu de inteles, si sfarseste prin a amerda. Denuntul pe care Lacusta il face lumii lui devine de la un punct incolo indiferent. Si ce daca lumea asta (din roman) e plina de necurateniile trecutului ei? Si ce daca Goncea e un tartor? Si ce daca dracii ies la promenada ca la Bulgakov? Parca am mai citit lucrurile astea, iar Lacusta nu ma convinge ca nu le-am mai citit.

 

Replace all e o carte de nivel, dar nu o carte mare. Luminare, penultimul roman al lui Ioan Lacusta, era mai bun. Traversat de autobiografic si de eseuri textualiste, Luminare avea o necrutare plina de candoare care ajungea, prin incapatanarea cu care-si fila si diseca putinul si monotonul material pe care il arata (viata in 80 si 90 a unui betiv), sa fie o proza miscatoare si adanca. Replace all are ambitii mai mari (sa ia pulsul metafizic unei intregi istorii, constatandu-i coruptia), dar punerea lor in practica nu depaseste nivelul unei sterilitati contrazise ici si colo de cateva pagini bune.

 

Sursa: http://revistacultura.ro