Ioana Bradea, Scotch, Polirom, Iasi, 2010, 184 p.

review de ALEX GOLDIS

Oricat de mult mi-ar displacea s-o recunosc, se pare ca profetiile pudibonzilor care au atacat primul val de prozatori de la Polirom, acuzat, prin 2003-2004, ca nu face decat sa detabuizeze limbajul literar fara a avea proiecte de perspectiva, s-au implinit. Cele mai importante nume ale generatiei sex drugs & rock’n’roll, de la Ioana Baetica, Claudia Golea si Ionut Chiva pana la Dragos Bucurenci sau Dan Taranu, au demonstrat, intr-adevar, ca prima lor carte a reprezentat mai degraba un accident biografic decat simptomul unei vocatii. Putinii recidivisti din aceeasi categorie (Adrian Schiop si Alexandru Vakulovski) n-au reusit, la cel de-al doilea sau al treilea volum, sa-si depaseasca limitele vizibile in romanele de debut. Statutul de one-hit wonder, cum se zice in mass-media, li se potriveste, de aceea, in totalitate. Ce-i drept, proza primului val de ego-fictionari s-a demonetizat indirect si prin afirmarea, intre timp, a unor scriitori de cursa lunga precum Florina Ilis, Filip Florian, Bogdan Popescu sau Doina Rusti. Desi n-au dat vreo capodopera pana acum, ultimii au dovedit in schimb ca proza actuala are resurse nebanuite si ca nu merge integral pe mana autenticismului minimalist.

Sunt, probabil, ratiunile pentru care Ioana Bradea decide sa-si modifice formula in „Scotch”, cartea cea mai recenta. O decizie destul de riscanta, daca tinem cont de faptul ca romanul de debut din 2004 poate fi considerat cel mai valoros produs al generatiei detabuizante. Doua erau atuurile principale care desparteau radical „Bagau” de incercarile celorlalti tineri furiosi: in primul rand, capacitatea de a motiva fictional licentiosul prin deschiderea spre semnificatii sociale mai ample. Tanara cuminte angajata la o firma de hotline, ea insasi un caz interesant de dedublare, era ecranul pe care se proiecteaza toate stereotipiile romanesti actuale despre iubire si sexualitate. Ceea ce-i permitea scriitoarei – si aici trebuie remarcat deja al doilea aspect original – sa submineze permanent brutalitatea jargonului pornografic printr-o intonatie parodica si (auto)ironica. Prozatoarea a resemantizat intr-atat limbajul de dormitor, incat cateva sintagme din carte au inceput sa se plimbe, nude si fara complexe, prin vocabularul cotidian din ultimii ani.

Poeticitate din oficiu

Schimbarea de formula nu implica, in cazul Ioanei Bradea, si o schimbare de atitudine: caci, trebuie spus din start, „Scotch” nu e mai putin experimental decat cartea de debut. Recentul roman are ca punct de plecare, mai mult sau mai putin constientizat,  initiativele venite dinspre performance art de a revalorifica din unghi estetic monolitii industriali ai comunismului. Ceea ce surprinde in carte –  probabil chiar pariul central al autoarei – e ca, departe de a constitui ramele naratiunii, uzinele sau fabricile in ruina devin chiar subiectul ei principal. Majoritatea capitolelor nu fac decat sa detalieze geografia tentaculara a unui complex de cladiri (semi)parasite, de la Fabrica de Aliaje Speciale si Intreprinderea de Prelucrari Mecanice, pana la Combinatul de Prelucrare a Lemnului, Turnatoria sau Fabrica de Scule. Cartea beneficiaza, asadar, de o oarecare poeticitate din oficiu, derivata din natura obiectului. Nostalgia dupa o lume disparuta, contrastul ascutit dintre dezolarea actuala si dinamismul initial, frumusetea involuntara a decaderii amestecata cu speranta unei reconstructii pe baze umaniste sunt, toate, sentimente si senzatii de neocolit in preajma „capodoperelor” postindustriale. Peste zidaria poetica in sine, prozatoarea mai arunca insa un mortar de poeticitate, caci „Scotch” e compusa din fraze scurte si eliptice, care imita intru totul miscarea versurilor. Concepute si grafic ca atare, chiar putinele scene tranzitive din carte capata o cadenta lenta si enigmatica: „Parca nimeni n-ar apuca sa manance acasa nimic. Parc-ar domni o foamete generala in toata fabrica./ Toti infuleca./ Inclusiv cei cu salarii mari, care o duc bine./ Unii raman peste program doar ca sa manance de doua ori./ Si ar fi jurat ca n-o sa ajunga o jumatate de ora pentru trei feluri de mancare./ Nici pomeneala: in zece minute se rade totul de pe masa./ Toata lumea infuleca./ De ce”.

Aceasta proza fara intriga si fara personaje, care a amintit de Nouveau Roman comentatorilor entuziasti, se serveste, insa, de o tehnica schematic-antitetica: in timp ce cladirile in paragina sunt antropomorfizate prin metaforizari stridente, personajele propriu-zise, simple rotite ale unui sistem care se invarteste in gol, sunt reificate. De aceea, umanitatea postindustriala e pusa in scena ca personaj colectiv – tonul poetic-sacadat al naratiunii imprima o gravitate aparte celor mai derizorii activitati ale muncitorilor –, sau ca scindare a identitatii. Departe de a constitui individualitati perfect articulate, inginerul si secretara de la Fabrica de Aliaje Speciale, intre care se infiripa o idila secreta, dar si maistrul sau directorul de productie, sunt descrisi, in descendenta urmuziana, pe bucati. Astfel incat, in momentele depersonalizarii extreme, inginerul devine pur si simplu „o pereche de pantofi”, iar secretara se comprima intr-o „pereche de role”. Ioana Bradea generalizeaza intr-atat tehnica metonimica, incat chiar miscarile personajelor sunt figurate, ca in crochiurile futuriste, prin focalizarea exclusiva asupra partii fizionomice mobile. O scena din periplul secretarei printre halele parasite arata astfel: „Cand se trezesc din nou in fata portii de fier forjat, genunchii tremura. Resimt abia acum incordarea de peste drum./ Se curbeaza piciorul./ Robele franeaza, miorlaind din cauciuc./ Plamanii incep sa respire sacadat./ Se incovoaie spinarea./ In genunchi se sprijina istovite palmele”. Chiar si gesturile, gandurile sau trairile cele mai intime ale acestor personaje par sa sustraga corpului intr-o bizara autonomie, de vreme ce, intr-un episod care descrie angoasele tanarului inginer, „Se aprinde o tigara si se fumeaza singura” sau „Un frison de teama se zbenguie de vreo doua ori in sange”.

Filozofie aureliana in context rural-postindustrial

Desigur ca toate aceste ambitioase tehnici de ambiguizare – de cele mai multe ori, cititorul are probleme in a preciza cine, ce si cum – ar avea semnificatie daca ar alterna de-a lungul a celor doua sute de pagini conform dinamicii imaginarului. Din pacate, insa, prozatoarea amalgameaza franturi de povesti si descrieri fara alta noima decat (eventual) de a sugera decrepitudinea generala a lumii provinciei. Povestea insasi, oricat de diluata in intentia de a scrie un roman fara personaje, n-are niciun fel de consistenta. E de ajuns, de altfel, sa citez din prezentarea anonima de pe coperta a IV-a pentru a proba dezorientarea cronica a naratiunii: „«Scotch» este imaginea unui dezolant spatiu postindustrial dintr-un oras de provincie [...]. Aici se schiteaza fragil o poveste intre un inginer tanar, incremenit in capcana Fabricii de Aliaje Speciale, si secretara directorului, care traverseaza dezolantul pasaj pe role, cu volumul lui Marcus Aurelius in rucsac. Peste toate plutesc amintirea lui Ila, taran mort in patul lui, in sunet de cetera, si o abia ghicita nostalgie a lumii rurale disparute”. Daca mai adaugam in recuzita si figura Doinei Cornea – prezenta la un moment dat printre amintirile secretarei pe role, deopotriva amorezata de tanarul inginer si coplesita de filozofia aureliana in context rural-postindustrial, avem, in fata ochilor, o imagine si mai clara a mizelor prozei. Sigur ca doar un misionar al romanului clasic-balzacian, pregatit sa vaneze permanent coerente si corespondente, ar putea formula asemenea obiectii. Numai ca daca evaluam textul Ioanei Bradea invers, ca pe o naratiune poematica in care fiecare imagine dobandeste sens in sine, ma tem ca lucrurile stau si mai prost. Metonimie, metafora si personificare sa fie, daca scriitura-i experimentala, insa de cele mai multe ori arabescurile stilistice ale prozatoarei sunt atat de stangace, incat dobandesc o aura irezistibila de umor involuntar. Cateva exemple de incalzire:  „Un sul de hartie igienica isi flutura mana si cere ajutor”; „Curtea fabricii si-a scos vantul din buzunare”; „Se ridica pe varfuri pantofii si mijesc pleoapele spre usa de tabla din dos”; „Din fata lor, cu ochi decolorati si nas turtit, se uita pe geam peretele de BCA. Caramizile albe i s-au incrucisat in strofe mici si murdare”; „De dincoace, de pe trotuar, parca soarta intregului oras ar fi acum definitiv dislocata din umar”. Si acum, fragmentele mele preferate: „Au pardosit curtea interioara cu placi groase de ciment credincios”; „Se coase de mana inca o seara vascoasa ca mierea”; „Vraja din pereti si din pahare sa se mai intinda o data ca plapuma peste bocanci guralivi”; „Cu apa picurand din plete, se inghesuie canile pe tava de plastic. Proaspat spalate, cu broboanele calde, prelinse peste coapse”.

Daca e intr-adevar o surpriza, cum sustin doi critici probi precum Bianca Burta-Cernat si Paul Cernat, descifrand in astfel de pasaje „un realism atroce”, „efecte de adancime” sau „trucuri narative abil regizate”, atunci romanul Ioanei Bradea nu poate fi decat o surpriza neplacuta. Experimentul esuat al unei prozatoare care a demonstrat ca poate mai mult.

Sursa: http://revistacultura.ro