Maria Manolescu, Ca picaturile de sange pe linoleumul din lift (supraroman), Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2010, 200 p.

review de ALEX GOLDIS

coperta1

Ma bucur sa constat ca pronosticul meu de acum patru ani cu privire la proza Mariei Manolescu se adevereste odata cu aparitia celui de-al doilea roman. Scriam atunci ca prozatoarea e capabila de mari surprize in viitor de vreme ce in „Halterofilul din Vitan”, un mic roman caricatural fara ambitii, lumea pusa in scena era tratata cu o ironie atat de cruda si de desantata, incat scriitura Mariei Manolescu aluneca adeseori in expresionism. In spatele unei voci preocupate exclusiv de a ridiculiza aspiratiile micilor intreprinzatori contemporani (personajele centrale erau domnul Popa, proprietar de bar, dar si Misu, barman halterofil cu veleitati artistice) se putea ghici deja o prozatoare capabila de problematizari acute.

Desi nu s-ar zice la prima vedere… Caci, alaturi de neseriozitatea titlului, cam liricoid-bombastic, „Ca picaturile de sange pe linoleumul din lift (supraroman)” pastreaza ceva din predilectia pentru un efect kitsch derivat din trama senzationala aplicata unor personaje hiperbanale. Construita ca o proza in rama (desi scriitoarea n-are nici in clin nici in maneca cu textualismul optzecist), cartea cuprinde romanul unei florarese care conserva de cateva zile cadavrul fiului in congelator. Scriitura Mariei Manolescu coboara, cel putin aparent, la orizontul mental al unei femei de 50 de ani care a citit doua carti in viata ei, Biblia si romanul publicat pe blog al fiului. Astfel incat discursul care-i compune romanul e, pe rand, stangaci, peltic, naiv, superficial sau traversat de accese de isterie – mai ales ca, citim printre randuri, femeia sufera de tulburari obsesional-compulsive. Eterna gospodina peroreaza la nesfarsit despre propriile fobii, isi etaleaza fara pic de autocenzura complexele si nemultumirile (a ajuns la 130 de kg), filozofeaza comic pe diverse teme social-umane, sau ingana pur si simplu maxime si sentinte din folclorul urban.

Un policier psihologic

Intregul efect al romanului deriva, insa, din fuziunea treptata, aproape insesizabila, a bavardajului floraresei cu discursul funerar al unei mame disperate. Ne dam seama, pe masura ce avansam in lectura, ca flecarelile sau divagatiile nu sunt decat forme deliberate de a oculta realitatea: abia la pagina 17 aflam ca fiul zace in frigider si doar la pagina 75, dupa multe alte digresiuni, ca s-a sinucis din cauza unei emisiuni televizate in care mama ii condamna romanul licentios. Barfa incontinenta care compune romanul Mariei Hristescu ascunde de fapt un veritabil policier psihologic cu destule momente de tensiune sau rasturnari de situatie. Ceea ce parea spovedania unei florarese capricioase sau nebune se dovedeste a fi, treptat, refacerea imaginara a traseului catre fiul pierdut. Accentul se muta de pe senzationalismul exterior pe motivatiile interioare ale confesiunii. Daca scrie acum un roman, Maria Hristescu o face nu dintr-un subit bovarism artistic, ci din incercarea de a elucida resorturile subliminale ale sinuciderii fiului.

Intr-o nota cruda si macabra, fara a exagera vreo clipa dimensiunea simbolica, prozatoarea reuseste sa sugereze convingator faptul ca actiunile indiferente ale unei femei pragmatice si incapabile de adancime psihologica compun un ciudat ritual de priveghi. Un ritual cu atat mai emotionant cu cat se desfasoara indirect si inconstient. Cristi e absent doar in masura in care nu-i mai da mamei prilejul de a-l ingriji, transformand-o intr-o fiinta complet inutila: „Si daca intru in casa nu am nimic de facut. Nici o scrumiera de schimbat. Perdelele sunt albe si miros frumos. Pe jos nu sunt sosete murdare. In cosul de baie nu sunt haine mirosind a transpiratie. Nici cutii de bere si nici cearceafuri cu pete”. Ceea ce parea insa discursul unei persoane egocentrice si absurde se transforma, pe nesimtite, in marturia unei dureri imposibil de consolat: „Am stat in parc si m-am uitat la oameni si n-am vazut nimic la ei, nimic pentru care sa vreau sa cunosc pe vreunul din ei, nimic pentru care sa vreau sa cunosc pe altcineva decat pe Cristi si mi-am pus ochelarii cu lentile de sticla si tot n-am vazut altceva si am inchis ochii si nu l-am vazut decat pe Cristi si apoi am deschis ochii si mi se parea ca toti oamenii au fata lui, sau macar ceva din el”.

Epitaful compus la laptop

Maria amana dezvaluirea publica a mortii, precum si inmormantarea propriu-zisa, pentru a-si ingadui cateva zile de intimitate cu fiul pierdut. Atat de profunda e experienta comuniunii post-mortem, incat femeia intra propriu-zis in pielea lui Cristi. Iar ceea ce pare in mod obiectiv un inceput de nebunie devine, pe alt plan, o conciliere totala cu fiul pe care nu l-a inteles niciodata. In cele trei zile cat fiul o asteapta in frigiderul simbolic (cavou si uter in acelasi timp, caci a fost cumparat la nasterea baiatului), Maria Hristescu ii adopta toate obiceiurile si deprinderile, depersonalizandu-se complet: asculta Kurt Cobain, se plimba cu laptopul dupa ea si scrie un roman, fumeaza si danseaza goala, se blocheaza deliberat in liftul cu picaturile de sange care a inspirat scrierile lui Cristi. Furie si remuscare, compasiune si dragoste frenetica, nevoie de mortificare si de marturisire publica a vinei, toate sunt senzatii pentru care Maria Manolescu gaseste formule sau solutii narative ingenioase. Ritualul religios al vegherii mortului, de care o persoana cu orizontul mental al floraresei ar fi incapabila, e figurat ca tic patologic: „deschid frigiderul si ochii mei il vad pe Cristi care e tot acolo si tot mort, si ochii mei cred, dar inima mea nu crede si mana mea il atinge pe Cristi si Cristi e rece, aproape congelat, pentru ca am dat frigiderul la maxim, iar frigiderul meu functioneaza impecabil. Si inchid usa de la frigider si o deschid iar si o inchid si o deschid si o inchid. De trei ori. Unele lucruri trebuie sa le faci de trei ori ca sa functioneze”. Faptul ca repetitia sacra care ar duce la invierea fiului e figurata printr-un automatism specific persoanelor afectate de sindromul Tourette nu diminueaza tragismul cartii, ci il potenteaza.

De altfel, adancimea dramei nu e redata prin mecanisme psihologice complexe, ci prin repetitii lingvistice si automatisme cu dubla functie de a sugera pauperitatea intelectuala a Mariei Hristescu si, in subsidiar, ritmul tensionat al imensului epitaf pe care ea il compune la laptopul mortului. Desi n-au nimic liric propriu-zis (partile asa-zis „liricoide” sunt aporturile subiective ale floraresei), multe fragmente din romanul Mariei Manolescu pot fi citite ca poeme autonome. Intalnirea absolut remarcabila dintre mama si iubita fiului ia aspectul unei austere si absurde ciocniri de replici care traduc imposibilitatea primeia de a accepta si de a marturisi deschis tragedia. Le transcriu in grafia specifica poeziei, asa cum apar in volum: „Si mi-a zis ca ei Cristi nu i-a spus nimic si ca si-a inchis telefonul de alaltaieri de la miezul noptii, si ca ieri si azi ea a fost la noi acasa si nu a raspuns nimeni./ Si am zis ca stiu ca n-a raspuns nimeni./ Si mi-a zis ca nu stie unde e./ Si am zis ca stiu ca nu stie./ Si m-a intrebat daca eu stiu unde e./ Si am zis ca nu stiu/ Si mi-a zis ca o se intoarca./ Si i-am zis ca nu stiu sigur”.

Cu toate calitatile enumerate mai sus, umbreste valoarea cartii rama voit textualista, cu infruntarea pe viata si pe moarte dintre mama si fiu in ce priveste conceptia asupra artei. Chiar daca asumate, pasajele din romanul fiului, niste reverii masochist-domestice in care apar falsificate sau maculate atat istoria familiei, cat si obiectele sacre ale gospodariei, sunt prost scrise si nu meritau expunerea pe un sfert din roman. E prea evidenta in general pledoaria pentru libertatea de expresie in arta si condamnarea viziunii inguste a mamei, de vreme ce scriitoarea pune in gura personajului central chiar scandaluri recente precum cel cu zvastica din expozitia de la New York. Ma retine, asadar, din a eticheta „Ca picaturile de sange pe linoleumul din lift” drept excelent impresia ca Maria Manolescu isi submineaza un intunecat roman al ambiguitatii iubirii materne, in care cruzimea si grotescul fac casa buna cu candoarea si umorul, atasandu-i un mobil filozofic-existential extrem de transparent – sau doar slab motivat artistic, ceea ce-i, din pacate, cam totuna.

Sursa: http://revistacultura.ro