Norman Manea, Laptele negru, Hasefer, 2010, 552 p.

review de ALEXANDRU MATEI

Despre Norman Manea nu trebuie spuse prea multe lucruri în introducere. O combinaţie prizată astăzi de biografie şi bibliografie fac din el unul dintre cei mai cunoscuţi, citiţi, premiaţi scriitori români în viaţă (cel mai important premiu rămâne probabil Médicis Etranger pentru „Întoarcerea huliganului”, în 2006). Deportat împreună cu familia la vârsta de 5 ani, în 1941, într-un lagăr transnistrean, scapă cu viaţă şi debutează în 1969 cu „Noaptea pe latura lungă”  (prefaţă de Miron Radu Paraschivescu), după care, în România, publică susţinut până în 1986, când emigrează. Mai întâi în Berlinul occidental, apoi cu o bursă la New York, unde se stabileşte şi devine profesor de literatură la Bard College. Ultimul său roman, „Viziuna”, a apărut anul trecut la editura Polirom, care i-a oferit cu generozitate o serie de autor. Notorietatea internaţională vine, desigur, după alegerea exilului, deşi scriitorul obţinuse câteva premii în ţară (al ASR Bucureşti în 1979 şi al USR în 1984, când însă premiul îi este retras).

La fel ca mulţi alţi români performanţi în profesia lor – avem exemplul recent al cercetătoarei în filozofie greacă şi medievală Anca Vasiliu – Norman Manea are în România un succes de prestigiu, dar rămâne departe de potentaţii zilei. Nu-mi propun acum să insist prea mult pe această temă. O voi face doar atât cât trebuie. Volumul de peste 500 de pagini de la editura Hasefer conţine suficiente intervenţii pentru ca cititorul să poată aprecia de unul singur dacă în legătură cu permisivitatea culturii române în raport cu Norman Manea putem vorbi de vină, de vina cuiva anume, de o anumită „natură” românească sau nu. În ceea ce mă priveşte, am de gând să vorbesc despre această carte din două puncte de vedere: cel al „cazului” Norman Manea şi cel al scriiturii confesive a autorului, ambele concurând la „brandul său de scriitor”.

Cazul

Volumul de la Hasefer nu cuprinde multe texte care să configureze un „caz” Manea. Dar asta nu înseamnă că autorul ocoleşte apolitic polemica. Dacă există un caz Norman Manea în cultura română, acesta poate fi rezumat astfel: unul dintre scriitorii români cei mai traduşi în alte limbi, cu cele mai multe premii (după Herta Muller, asta dacă o considerăm scriitoare română), are parte de o atitudine ostilă din partea istoricului, criticului literar şi preşedintelui USR Nicolae Manolescu. Altfel spus, există un caz Norman Manea atâta vreme cât în România, şi asta dintotdeauna, criteriul personal a depăşit mereu, net, orice alt criteriu de selecţie în arealul diferitelor forme de putere. Motivele acestui caz Norman Manea se află într-unul din cele mai consistente eseuri ale volumului, „Incompatiblităţile”. Aici, scriitorul exilat are dreptate să deplângă o anume sensibilitate a unor intelectuali români la ceea ce ei consideră tendinţa culpabilizantă a poziţiilor susţinute în legătura cu Holocaustul. „Cearta” dintre Manea şi Manolescu seamănă, mutatis mutandis, cu diferendul dintre iezuiţi şi jansenişti din secolul al XVII-lea, dar la o a doua privire cred că lucrurile stau încă şi mai simplu: fiecare tinde să-şi absolutizeze propria experienţă. Calibrul „experienţei” lui Norman Manea îl depăşeşte pe cel al biografiei manolesciene, ceea ce face ca autorul „Întoarcerii huliganului” să poată vorbi cu multă îndreptăţire despre societatea românească postbelică. În acest punct, opinia lui Norman Manea despre comunism (dintr-un interviu cu Gabriela Adameşteanu găzduit tot în acest volum) merită semnalată: „pentru România, cu tradiţia politică extremistă ţintind mai curând spre dreapta decât spre stânga, comunismul a fost mai artificial ca oriunde. (…) Este vorba doar de o pulsaţie totalitară, nu de o reală opţiune ideologică.” Măcar aici ar putea fi Norman Manea, astăzi intelectual român şi american deopotrivă, ascultat de toţi cei care vor să lase confuzia să planeze asupra unei istorii cel mai comod denumită „comunistă” şi împuşcată sumar în numele obligaţiei morale cu crucea la gât.

Dar mă grăbesc să spun că, tocmai pentru că există scriitorul Norman Manea, el nu poate fi redus la cazul omonim. De aceea, din volumul cu titlu celanian nu ne putem opri la „Incompatibilităţile” care instrumentează direct conflictul dintre scriitorul sucevean şi criticul vâlcean. Pentru că nu totul se rezumă la atitudine şi, oricum, Norman Manea, demult plecat din ţară, nu mai simte atacurile îndreptate împotrivă-i cu acuitatea celui care-şi face veacul în spaţiul „grădinii carpatice”. Drept pentru care o să încerc să insist pe altceva, că tot veni vorba: pe brandul Norman Manea.

Scriitorul şi brandul

Dacă există un brand Norman Manea, el vizează în primul rând noţiunea de „scriitor evreu” (trăind în comunism, „scriitorul evreu” primeşte prestigiul unei duble alienări) şi, prin extensie, ideea de identitate, artistică şi istorică, problematică. Ne oprim, de pildă, în mijlocul eseului „Între ziduri”, despre scriitorul italian antifascist Giorgio Bassani, ale cărui romane au fost traduse în limba română în anii 70-80. Norman Manea se referă la un moment dat la romanul „Grădinile Finzi-Contini” al bolognezului, care explorează literar în primul rând Ferrara, spaţiul copilărei sale (aşa cum fusese Bucovina pentru Norman Manea). Aici, eseistul formulează următoarea idee: „Forţa literară a scrierilor lui Giorgio Bassani se verifică tocmai în anvergura dramei atât de «localizate» (…) confirmând, încă o dată, dacă mai era necesar, condiţionarea biunivocă a oricărei opere majore, specificitatea şi universalitatea aflându-se într-o dinamică şi fastă relaţie de reciprocitate.” (p.282). Foarte adevărat. Dar este vorba despre un adevăr care nu are nimic surprinzător, care nu rezultă din formularea unui argument nou. În 1993, la bacalaureat, subiectul principal la examenul de literatură română a fost „Eminescu – poet naţional şi universal”. Citisem înainte Noica, „Introducere în miracolul eminescian” (eram foarte criterionist în epocă, à mon insu). În 2010, acest discurs, deşi cât se poate de corect, convin şi nu mă dezic, pare datat. De ani buni se organizează colocvii peste colocvii, universitare sau nu, pe tema identităţii postmoderne, sporice, multiple. Toate combinaţiile identitare posibile au devenit în zilele noastre întruchipările ideii de om contemporan, locuitor al satului global, aflat în permanentă derivă printre graniţe sexuale, etnice, biologice, ideologice. În literaturi mari, cum e cea franceză, acestui tip de creator (ilustrat de recent nobelizatul Jean Marie Gustave Le Clézio) îi sunt opuşi minori „antimoderni” ca Pierre Bergouniox. Literatura română se exprimă mult mai frust, fie refuzând (vezi „cazul” Manea), fie primind cu braţele deschise, dar niciodată chestionând un discurs. Norman Manea are de îndurat în aceşti ani toate avantajele, dar şi inconvenientele situării în centrul scenei atenţiei corect politice mondiale. Ocuparea acestui loc n-are a face desigur cu calitatea literaturii sale şi, din păcate, nu justifică nici o uncie din atitudinea ostilă lui din partea USR. Influeţează însă foarte mult conştiinţa scriitorului şi raportul ei cu mizele artei. Cu cât un scriitor „are succes” – în sensul cererii de prezenţă publică şi de producţie tipărită – cu atât vigilenţa lui faţă de mizele propriei literaturi scade. „Laptele negru” este un volum de mărturii, eseuri, interviuri, un making of Norman Manea. Cititorul unui astfel de volum nu se poate aştepta la confirmarea, într-un romancier foarte bun, a unui mare gânditor. Nici nu era cazul. Norman Manea e mereu sincer, mereu echilibrat, plin de civilitate. Dar cititorul care sunt eu – pentru că nu mă pretind aici un şef de convoi lectorial – găseşte monotonă reluarea aceleiaşi tematici; o monotonie care mă duce la o tipologie ad-hoc.

Există câţiva scriitori imenşi în literatura mondială – primul pe care simt nevoia să-l numesc este Samuel Beckett – care nu şi-au schimbat niciodată discursul, care şi-au asumat monotonia în scriitură şi au transformat literatura într-o experienţă a limitei de a spune acelaşi lucru până la stingerea ultimilor tăciuni ai unui foc niciodată stins. E vorba aici de o „po-etică” pe care Norman Manea o intuieşte, pentru că oferă acest citat revelator din scriitorul irlandez: „There is nothing to express, nothing with which to express, nothing from which to express, no power to express… together with the obligation to express. ” (p. 109). Manea îl citează pe Beckett, dar nu trage toate consecinţele, în ceea ce-l priveşte, din această apoftegmă a literaturii moderne. Pe el îl interesează mai ales ultima parte a afirmaţiei, îl motivează „obligaţia de a exprima”, dar mie mi se pare că echilibrul enunţului este dat de conştiinţa aporiei; cred că fraza aceasta trage mai degrabă spre ideea acelui „roman despre nimic” visat de Flaubert – şi asta indiferent de identitatea culturală a scriitorului – decât spre etica expresiei alterităţii. Poate că Beckett vrea să spună tocmai că din tensiunea dintre nimicul de spus şi obligaţia de a spune izvorăşte o mare literatură. Aici poate că Norman Manea ar fi bine să se mai gândească: la contraponderea propusă la „obligaţia de a exprima”; în lipsa ei, tensiunea estetică scade, discursul coboară în banalitate.

Departe de mine ideea că acest volum m-a dezamăgit. Dar pot spune că nu m-a amăgit îndeajuns. Există aici câteva eseuri remarcabile, cum este „Holocaust şi literatură”, în care problema iertării şi a pedepsei este pusă în termeni provocatori, şi din care cititorul află cum diferă iertarea evreiască de cea creştină şi realizează că iertarea constituie aici un criteriu euristic de analiză culturală; sau „Monumentele ruşinii. Note la o dezbatere”, un comentariu pe marginea unui discurs al scriitorului german Martin Walser, care acuza, în 1998, instrumentalizarea mediatică a Holocaustului şi deserviciul făcut astfel conştiinţei naţionale germane. Există clipe de graţie ale eseistului Norman Manea, atunci când problemele morale capătă consistenţa care le transformă în probleme de gândire, şi când, pornind de la experienţa cotidiană sau livrească, autorul reuşeşte să pună probleme cititorului, indiferent de orizontul lui cultural. Pentru un istoric literar, pentru un specialist în tema „Holocaustul şi literatura”, însă, această carte e aur curat.

Sursa: http://revistacultura.ro