Numai patriotismul mai poate salva SUA de naționalism

Patriotism înseamnă să pui pe primul loc dragostea pentru propriul popor; naționalism înseamnă să pui pe primul loc ura față de alte popoare. Definiția îi aparține lui Charles de Gaulle, fost erou național și președinte al Franței. Merită s-o păstrăm în minte în acest an electoral în care intră SUA, unde aceste două forțe înșelător de similare dar complet opuse se vor ciocni, scrie editorialistul Andreas Kluth în The Korea Herald, conform Rador Radio România.

De Gaulle a observat un lucru subtil, dar foarte important. Patriotismul, sentimentul acela cald care îți umflă uneori pieptul, e în mod fundamental pozitiv. Din contră, naționalismul, acea emoție pe care o poți percepe în interiorul tău, e negativ și potențial șovin.

Politologii califică această distincție ca fiind între patriotismul care „include” și naționalismul care „exclude”.

Naționalismul, spre deosebire de patriotism, necesită și un „celălalt” în calitate de țintă a sursei sale principale de energie, care nu este mândria, ci resentimentul. Acest Celălalt poate fi un străin sau un localnic. În trecut, ca și astăzi, acest rol le revine adesea unor inamici externi, dar le poate reveni și imigranților, evreilor sau adversarilor politici din țară. Așadar, nu vorbim de patriotism, ci de naționalism, atunci când e ridicată în slăvi „America autentică”, întrucât se presupune implicit că există și o alternativă inautentică, nedemnă. Astfel că este josnic să susții - cum a făcut-o recent auto-proclamatul naționalist Donald Trump - că imigranții ilegali „ne otrăvesc sângele țării”.

George Orwell a conchis că naționalismul e „inseparabil de setea de putere”, chiar și cu costul obsesiei și al autoamăgirii. Patriotismul, din contră, are șanse egale de a fi cooperativ ori combativ. În definitiv, patrioții își doresc ca țara lor să prospere, lucru care se realizează cel mai ușor prin relații armonioase cu alte popoare, care pot trăi chiar în țara ta sau în alte state (comerțul și investițiile provenite de la ele îți pot îmbogăți țara, de exemplu). De aceea se intitulează cel mai important forum multilateral al planetei Națiunile Unite - iar nu, de exemplu, Uniunea Mondială -, o nuanță care le scapă naționaliștilor, care disprețuiesc ONU, considerându-l locul în care „globaliștii” pălăvrăgesc de pomană.

Experiența germană

Totuși, oricât ar fi de diferite, patriotismul și naționalismul ajung deseori să fie contopite. M-am gândit mult la acest fenomen, întrucât având dublă cetățenie, americană și germană, am observat modul diferit în care cele două țări ale mele confundă aceste concepte.

Germania de Vest postbelică a acceptat faptul că hiper-naționalismul celui de Al Treilea Reich (acel „naz” din nazism) a fost malefic și nu a dus la nimic altceva în afară de suferință, genocid și distrugere. În consecință, țara renăscută aspira să devină una „post-națională”, căindu-se pentru trecutul ei și năzuind la o identitate mai elevată: supra-națională și, prin urmare, europeană.

Undeva pe parcursul drumului însă, vest-germanii au ajuns să-și confunde noul post-naționalism cu anti-patriotismul. A flutura, ba chiar și a expune numai, drapelul național era un gest rar și desconsiderat de public, la fel cum era și cântatul imnului național pe stadioane la evenimente sportive. Soldații din Bundeswehr erau scuipați pe stradă dacă ieșeau în oraș în uniformă. Un punct de cotitură a survenit abia în 2006, când Germania a găzduit competiția de fotbal Cupa Mondială. Germania a ieșit pe locul trei, însă a doborât recorduri psihologice prin manifestările de bucurie - și de o toleranță ferventă - față de reușitele echipei proprii și față de drapelul național, cot la cot cu oameni veniți din toată lumea.

Realitatea americană

Cealaltă țară a mea, SUA, se află fix în situația opusă. Aici steagurile flutură pretutindeni, pe case, pe mașini și pe haine; imnul național e difuzat aproape la orice meci la nivel de liceu, iar oamenii nu numai că se ridică în picioare când îl aud, ba încă își duc și mâna la inimă.

Anti-patriotismul post-naționalist al Germaniei de Vest nu era nici sănătos și nici sustenabil. Mult prea mulți germani nu erau capabili să adere pe termen lung la ritualurile rușinii naționale. Printr-un soi de ricoșeu psihologic, unii dintre ei au devenit vulnerabili la un nou naționalism, care se manifestă astăzi prin popularitatea-record a unui partid xenofob de extrema dreaptă numit Alternativă pentru Germania, cotat în sondaje cam cu 20%.

Din contră, patriotismul autentic din SUA ajunge mult prea ușor să fie contaminat de excepționalismul mesianic care-i tentează pe americani și-i determină să-și ignore ori să-și cosmetizeze capitolele întunecate ale istoriei. Chiar dacă ideea de libertate a fost mereu dominantă, adevărul mai include alături de ea și sclavia în masă, epurarea etnică a popoarelor indigene și episoade de „alterizare” [aici, transpunerea în politici publice a unor concepții xenofobe - n.trad.] precum Legea Excluderii Chinezilor adoptată la finalul secolului 19 sau internarea în lagăre de concentrare a cetățenilor americani de etnie japoneză în cursul celui de-al doilea război mondial - și, firește, rasismul cu care mulți americani de culoare se mai confruntă și astăzi în viața de zi cu zi. O cultură patriotică oarbă la realitate în mod selectiv și deliberat se poate preschimba în naționalism, cum sunt variantele naționalismului alb și naționalismului creștin, tot mai în vogă în prezent în rândurile dreptei americane.

Exemple europene

Această tensiune între patriotism și naționalism poate fi întâlnită în multe alte părți ale lumii. În Polonia un partid naționalist a ațâțat ani buni resentimentele contra UE, Germaniei, Rusiei și persoanelor LGBT, însă a fost înlocuit acum de un guvern patriotic care vrea să facă Polonia din nou tolerantă și deschisă către lume. În Ungaria vecină, premierul hiper-naționalist Viktor Orban îi demonizează pe Ceilalții interni în vreme ce provoacă statele din jur cu hărți ale „Ungariei Mari” care includ teritorii din Ucraina, România, Slovacia și Serbia. Naționalismul e de asemenea în ascensiune din Turcia și India până în China și nu numai.

Dat fiind statutul ei pe glob, America are totuși o probabilitate mai mare decât oricare altă țară de a deturna cursul istoriei. Iar aici alegătorii vor auzi în lunile următoare, mai întâi la alegerile primare, apoi la cele generale, ambele tipuri de pledoarie, cea naționalistă și cea patriotică.

Unii candidați vor exploata resentimentele alegătorilor. Alții vor invoca idealuri precum adevărul, buna cuviință și toleranța. Unii vor proclama declinul Americii și vor promite o reînnoită Măreție. Alții vor celebra măreția Americii așa cum se prezintă ea acum. Unii vor solicita loialitate față de ei înșiși și față de grupul lor. Alții vor cere loialitate față de republică și față de constituția ei. Cu toți își vor înfășura trupurile în drapelul roșu-alb-albastru. Însă unii vor fi naționaliști, alții patrioți. Iar în cele din urmă, în noiembrie, numai unul dintre ei va câștiga.

Un editorial de Ionel Dancu