Pierre Bayard, Cum vorbim despre cartile pe care nu le-am citit

Pierre Bayard, Cum vorbim despre cartile pe care nu le-am citit, traducere de Valentina Chirita, Editura Polirom, 2008, 240 pagini, 20 lei

 

Pun pariu, fara sa-i fi citit alta carte decat aceasta (dar oare am citit-o?), ca Pierre Bayard se omoara dupa romanele politiste. Nu doar pentru ca cel putin doua din titlurile lui („Cine l-a omorat pe Roger Ackroyd?”, 1998 si „Afacerea cainelui din Baskerville”, 2007) trimit la carti politiste care au facut epoca, ci mai ales deoarece tema pe care  propune reflectiei in „Cum vorbim despre cartile pe care nu le-am citit” este tipic una de policier. Detectivul care ancheteaza dubleaza exemplar figura „necititorului avizat” (Dan Petrescu): unul e pus in situatia de a recrea o crima pe care nu a asistat-o, altul de a recrea o carte pe care nu a citit-o. Fiecare are la dispoztie cateva indicii, plus o capacitate deductiva variabila.

 

Ce arta este necitirea avizata, Pierre Bayard spune foarte frumos: „A vorbi despre carti necitite este o adevarata activitate de creatie, la el de demna, desi mai discreta, ca activitatile cu mai multa ecunoastere sociala. Atentia acordata practicilor artistice trdaitionale duce intr-adevar la neglijarea, daca nu chiar la necunoasterea practicilor mai utin puse in valoare, pentru ca acestea se exercita, prin natura lor, intr-o forma de clandestinitate.

Cum sa negam totusi ca a vorbi despre carti necitite reprezinta o autentica activitate creatoare, care face apel la aceleasi exigente ca si celelalte arte? Ca sa ne convingem de acest lucru, e de ajuns sa ne gandim la toate capacitatle pe care le mobilizeaza, ca acelea de a fi atenti la virtualitatile operei, de a analiza noul context in care se inscrie, de a fi atenti la celalti si la reactiile lor sau chiar de a controla o povestire captivanta.”

 

Seriozitatea lui Bayard e, evident, corcita cu o doza buna de ironie si zeflemea. Dar care sunt cantitatile exacte din fiecare? Cat de fictiva este persoana I singular pe care Bayard o foloseste de-a lungul cartii? Sau: cat de mult este ea fictiva? Iata o ambiguitate pe care Bayrad nu o violeaza. E amuzant sa recunosti ca „Omul fara insusiri” sau „Timpul regasit” sunt pentru tine doar carti rasfoite, dar e o gluma care devine stanjeitoare in momentul in care e confirmata. Iata genul de joc dublu pe care Bayard il face gratios de-a lungul acestei foarte recomandabile carti, trecand minutios printr-o bibliografie altfel de prima mana din care jumatate a rasfoit, jumatate a referit-o din auzite –sau cel putin asa se lauda.

 

Sursa: http://revistacultura.ro