Rapoartele diplomatice ale unui ambasador de altădată

Stimulat de o convorbire radiofonică despre Serbia, despre istoria şi relaţiile ei cu vecinii, am revăzut culegerea de „Rapoarte diplomatice din Bucureşti” ale lui Jovan Ducici, ambasadorul Iugoslaviei în România în perioada 1937-1939. Cartea, apărută cu ani în urmă la Editura Universal Dalsi, în traducerea lui Dorin Gămulescu, cuprinde texte care se disting şi printr-o remarcabilă valoare literară. În Cuvântul înainte, academicianul Eugen Simion apreciază că ne aflăm în faţa unei „cărţi excepţionale din multe puncte de vedere”, conţinând texte scrise „cu talent şi inteligenţă de un moralist şi un observator fin al istoriei… un spirit cultivat şi un scriitor care nu se ignoră”. Lectura rapoartelor diplomatice ale lui Ducici confirmă din plin aprecierile criticului. Ele sunt, într-adevâr, nişte microeseuri scrise de un moralist inspirat, rafinat, despre o istorie ce devenea din ce în ce mai tragică şi despre o lume europeană ce începea să intre în derută, autorul lor presimţind, uneori mai acut poate decât alţi actori de pe scena politică şi a diplomaţiei, marile nenorociri ce aveau să se abată asupra Europei şi a lumii. Din punctul de vedere al modului în care ambasadorul Iugoslaviei la Bucureşti surprinde psihologia românilor, Eugen Simion îl înscrie pe Ducici „în familia intelectuală a lui Paul Morand”, ambasadorul Franţei la noi, cîţiva ani mai tîrziu, autorul unei binecunoscute cărţi despre capitala ţării noastre şi despre români în general.

Într-un amplu raport din 7 ianuarie 1938, după ce se referea la câteva caracteristici ale poporului român „care a reuşit să creeze o bogăţie, cât şi o artă mai mari decât ale vecinilor balcanici”, Ducici schiţează un portret al lui Octavian Goga despre care afirmă dintru început că este „o personalitate cu totul de excepţie”. Portretul ilustrează un observator experimentat şi un bun psiholog: „Goga este un om care surprinde mai cu seamă prin rapiditatea incredibilă a reflecţiilor lui, prin fineţea şi bogăţia modalităţilor de exprimare. Cu fiecare propoziţie dovedeşte o cultură generală remarcabilă şi ordonată, precum şi simţ critic. Se simte în el oratorul şi mai cu seamă polemistul: nu certăreţul, ci duelistul veritabil. Un om rasat ale cărui convingeri vin mai degrabă de la inimă decât de la raţiune, ale cărui intenţii – se pare – sunt în mică măsură datorate unui plan decât unui caz de conştiinţă sau sentimentului datoriei. Este omul care crede nu numai în capacitatea sa, ci şi într-o chemare... Mai mult patriot decât umanist, mai mult român decât european sau decât balcanic. Ca fost parlamentar maghiar (deputat român în Parlamentul de la Budapesta – nota mea C.C.), la tribună este un as; însă ca fost luptător transilvan este abil în conspiraţii şi în subterfugii. Se spune că altminteri este integru din punct de vedere moral, independent, stăpân pe sine şi un om care se dăruie total... Dacă Goga va reuşi ca înainte de alegeri să ducă la bun sfârşit câteva lucruri, el va deveni mai puternic decât toţi adversarii săi la un loc. Este mai puternic decât ei cu vorba şi cu scrisul... ”.

Sunt multe pagini extraordinare în această cronică sui generis constituită din rapoarte diplomatice. Mă mai opresc la unul dintre ele, datat 18 decembrie 1938, care se referă la înfiinţarea, de către Carol al II-lea, a Frontului Renaşterii Naţionale, formaţiune ce reunea „personalităţi din toate fostele partide”, între care 25 de politicieni, 20 de foşti miniştri, dar şi miniştri activi, generali etc. Jovan Ducici observă că „tocmai Transilvania s-a apropiat prima, prin mulţi fruntaşi ai săi care în 1919 au fost pentru unire, de organizarea acestui partid unic”, şi citează nume ilustre precum Lucian Blaga, Silviu Dragomir, Iuliu Haţieganu, I. Fluieraş, şi asta în pofida faptului că, în stilul său binecunoscut, Iuliu Maniu trimisese Regelui un memorandum – condamnat din start la insucces – prin care formarea noului partid era calificată, în esenţă, ca fiind o aventură antidemocratică. „S-a produs şi un fapt senzaţional” – notează diplomatul sârb. Nicolae Iorga a publicat în „Neamul Românesc” două articole „care au fost confiscate”, istoricul protestând pentru că hotărârea fusese luată fără consultarea prealabilă a consilierilor regali printre care se număra. Lui Ducici i se pare că Frontul Renaşterii Naţionale, „chiar înlocuind orice alt control, va reuşi, în grelele zile de astăzi, să formeze cu adevărat un front devotat Coroanei şi ataşat ideii de apărare naţională”.

Din păcate, cel puţin în ce priveşte „apărarea naţională”, vezi pierderea Basarabiei, a Nordului Bucovinei şi a unei mari părţi din Ardeal, previziunea lui nu s-a adeverit. Ceea ce interesează însă în mod deosebit citind rapoartele sale este atmosfera epocii şi dramatismul unei istorii zbuciumate, tipologiile politice şi moravurile româneşti care îl exasperaseră altădată pe un P.P. Carp şi pe care le surprinde şi le analizează cu fineţe. De pildă, Fondul Renaşterii Naţionale declara, la puţin timp de la înfiinţare, că are 3-5 milioane de membri, cifră „îndoielnică”, apreciază ambasadorul sârb, întrucât unele persoane s-au înscris „în câte trei şi patru locuri”. Ducici dă ca exemplu cazul unui cunoscut profesor „care s-a înscris în calitate de profesor prin Universitate, în calitate de membru al Academiei prin Academie şi în calitate de cetăţean obişnuit prin primăria competentă”. Aşadar, de trei ori.
Traseism, incompatibilitate, parvenitism, corupţie! Toate-s vechi şi nouă toate în Cartierul de Est al Europei numit România.

P.S. Observaţiile şi judecăţile diplomatului iugoslav sunt cuprinse, conform uzanţelor diplomatice, exclusiv în rapoarte trimise guvernului său. Astfel procedează un ambasador care îşi respectă statutul. Îşi informează propriul guvern şi nu se amestecă în treburile interne ale statului în care este acreditat, nu susţine pe nimeni şi intră în dialog cu autorităţile locale numai la cererea sa ori atunci când este invitat de acestea. Sunt reguli elementare în diplomaţia universală. În orice ţară care se respectă pe sine şi îi respectă şi pe alţii, ambasadorul care le încalcă este declarat persona non grata şi este trimis acasă să se ocupe acolo de ce doreşte, inclusiv de afaceri. Din păcate, ele sunt ocultate astăzi de reprezentaţii diplomatici ai unor state şi, nu o dată, în mod grosolan. Nu demult, un însărcinat cu afaceri ad interim, deci nici măcar cu titlu de ambasador, l-a chemat la ambasada sa pe un ministru român. Și, culmea slugărniciei, ministrul chiar s-a prezentat. Nu importă tema discuţiei ce au avut-o cei doi, care putea fi una de interes reciproc, ci maniera de lucru total în afara oricăror principii respectate în întreaga lume civilizată. De aceea, ministrul respectiv trebuia destituit imediat. Asta dacă mai suntem o ţară independentă, chiar dacă cu suveranitate limitată, şi nu o colonie.

Constantin Coroiu