Un model de existenţă intelectuală şi morală

Mihai Cimpoi a publicat la Editura SEMNE eseul monografic „Modelul de existenţă Eugen Simion”, pe care cărturarul şi reputatul eminescolog basarabean l-a prefaţat cu textul unui discurs prilejuit de aniversarea, în 2013, la Chişinău, a marelui critic. Autorul a făcut, cu expresia sa, un adevărat tur de forţă recitind miile de pagini ce compun opera lui Eugen Simion, de altfel, în treacăt fie zis, unul dintre puţinii critici afirmaţi în epoca postbelică despre care se poate afirma fără ezitare că are cu adevărat operă. În cazul său, o operă impunătoare, complexă, ce se întinde mult şi dincolo de impresionantul raft de cărţi ce-i poartă numele. Faptul este cu atât mai remarcabil cu cât Eugen Simion aparţine generaţiei literare ’60 – o generaţie de creaţie, cum însuşi o consideră – care a fost şi a unei strălucite pleiade de critici ce a contribuit în mod hotărâtor la recuperarea tradiţiei, la afirmarea valorilor estetice după „obsedantul deceniu” realist-socialist şi la sincronizarea cu principalele curente de gândire europene. Mihai Cimpoi observă că în percepţia multora Eugen Simion nu este doar un critic, ci Criticul. Majuscula şi articolul hotărât duc cu gândul, între altele, la acel supranume pe care i-l dădea Jean Bart lui Ibrăileanu: „Curtea de Casaţie”.

Mihai Cimpoi reface, în primul rând pe baza operei, traiectoria intelectuală a lui Eugen Simion. Descriind, dar şi analizând, el evidenţiază liniile de forţă ale operei şi stilului celui ce a creat-o. Este vorba, în definitiv, de o biografie a operei care, până la urmă, nu numai că dă seamă şi de cealaltă biografie, a omului, de destinul acestuia, dar este şi cea mai veridică. Mai ales că lui Mihai Cimpoi pare să nu-i fi scăpat nimic esenţial, imaginea ce o conturează diacronic în eseul său fiind cât se poate de cuprinzătoare şi edificatoare. Între altele, ea mi-a confirmat şi o părere pe care mi-am format-o în timp citind cărţile lui Eugen Simion – între care: vasta panoramă a literaturii noastre contemporane „Scriitori români de azi” sau “Dimineaţa poeţilor”, studiile şi eseurile monografice consacrate lui Creangă, Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade ori seria volumelor de „Fragmente critice” –, aceea că el a început avându-l ca model pe Lovinescu şi a evoluat, ca viziune, ca stare de a făptui, pe care o postula Brâncuşi, şi chiar ca stil, din ce în ce mai călinescian. Călinescu este, cred, cel ce i-a catalizat mai mult spiritul şi l-a întărit în curajul de a aborda literatura română fără complexe. Pentru asta a dispus însă de mijlocele necesare şi, în mod deosebit, de talent, mai exact de talent epic şi portretistic. Talent ilustrat admirabil şi în Jurnalul său parizian: „Timpul trăirii, timpul mărturisirii”, care cuprinde o întreagă galerie de portrete ale unor personalităţi cu precădere franceze, dar nu numai, schiţate cu o pană sigură, mereu inspirată şi revelatoare, multe dintre ele, precum, de pildă, cel al lui Marin Preda, memorabile.

Cum l-a citit şi l-a receptat Eugen Simion pe Eminescu? Este o temă ce nu putea lipsi din cartea lui Mihai Cimpoi. L-a citit „printr-o prismă pluriperspectivistă şi, fireşte, corespunzător unor momente determinante ale spiritului, umorale, circumstanţiale”. Prefer să spun mai simplu că este vorba de mai multe vârste ale lecturii şi stări ale spiritului pe care, de altfel, eminescologul le identifică apoi cu claritate: „Este un Eminescu al adolescenţei, impus prin Luceafărul, un Eminescu de mai târziu al Scrisorilor şi marilor poeme filosofice, un Eminescu descoperit la vârsta a treia a Odei (în metru antic), a Rugăciunii unui dac şi al micilor poeme cu accente baudelairiene şi nervaliene cum ar fi Iar faţa ta este străvezie. Sub influenţa lui Cioran, criticul se întoarce la Rugăciunea unui dac şi la alte poeme «în care negaţia lumii atinge dimensiuni metafizice». Forţa imprecaţiei romantice, a blestemului eminescian în Mureşanu sau Gemenii, este descoperită prin blestemele argheziene”. În fine, lectura sau, mai bine zis, relectura lui Eminescu criticul o face, accentuează Mihai Cimpoi, prin grila poeziei moderne şi postmoderne. Ceea ce, se înţelege, înseamnă o probă de rezistenţă pe care Poetul o trece cu brio, Eugen Simion propunându-ne un Eminescu al său şi al timpului nostru, încât, observă Mihai Cimpoi – „Declicul hermeneutic al lui Simion nu este revoluţionar, ci am zice evoluţionar, în sens că ţine cont de felul în care au evoluat gusturile, sensibilităţile, opţiunile paradigmatice”.

Mihai Cimpoi menţionează şi unele reproşuri (folosind chiar verbul a acuza care poate părea excesiv) ce i s-au făcut criticului. Unul dintre ele este acela că povesteşte sau, mă rog, repovesteşte cărţile analizate, opera celui despre care scrie. Paradoxal, dar numai aparent, răspunsul lui Eugen Simion, reprodus şi de Mihai Cimpoi, mi-a dat sentimentul, datorită şi finei ironii ce o conţine, că reproşul se converteşte de fapt în elogiu, fireşte, involuntar. Iată-l: „În orice discurs critic autentic există un fond epic care se bazează pe reconstituirea ideală a operei”. I s-a mai imputat că nu a scris primul despre cărţile celor din generaţia sa ori ale celor mai tineri. Afirmaţia nici măcar nu e adevărată în totalitate. Dar important e că, chiar aşa fiind, asta nu umbreşte cu nimic prestaţia unui critic, care nu e un gazetar ce aleargă cu limba scoasă să relateze primul despre cutare eveniment ca să nu i-o ia concurenţa înainte şi să-l concedieze patronul. Replica lui Eugen Simion încheie practic această discuţie pe o temă fără însemnătate, dacă nu cumva falsă: a scris şi scrie „când trebuie”.

S-a mai spus cu maliţiozitate că propoziţiile şi metaforele critice ale lui Eugen Simion s-ar fi tocit pe băncile şcolii. Numai că pentru a se toci pe băncile şcolii, era necesară cel puţin o condiţie: să fie memorabile şi să se impună ca nişte repere. Or, în această privinţă, ca şi în altele, Eugen Simion se află într-o companie selectă, alături de Ibrăileanu sau Călinescu. În fine, Simion s-ar face vinovat de un păcat de neiertat, acela de a fi apolitic. Probabil că unii elitişti parveniţi l-ar fi vrut pe Eugen Simion militant în vreun partid, alături de atâtea figuri patibulare, răcnind în microfoane sloganuri demagogice, lustruind vreo „pocitanie politică” hăhăitoare şi mulţumindu-i că a redat intelighenţiei de pe Dâmboviţa demnitatea (Oare de ce şi când şi-o fi pierdut-o?!). Ei, uite că spre dezamăgirea lor, mai există şi intelectuali neînregimentaţi sau nearondaţi politic, e drept, puţini, foarte puţini. Mai sunt, cum sună titlul cărţii ce face obiectul acestor însemnări, şi astfel de modele de existenţă.

 

Sursa foto: www.agerpres.ro