Poiana cu Schit poate renaşte!

 Dorian OBREJA

În urmă cu două zile, tocmai parcurgeam, cu tristeţe, conţinutul unei ştiri care, în esenţă, se referea la stupefacţia şi durerea resimţite de locuitorii şi iubitorii Insulei Paştelui, unde un enorm incendiu de vegetaţie a provocat daune ireversibile multora dintre celebrele statui Moai.

Mutatis mutandis şi păstrând, desigur, proporţiile,  am să mă refer la un subiect cumva din aceeaşi sferă.

Puţini ieşeni (iar dintre cei care vizitează Iaşul, şi mai puţini sau chiar deloc) ştiu că, la doar vreo 30 de kilometri de oraş se află un loc de basm – Poiana cu Schit. Din punct de vedere istoric, pentru că aici se găsesc ruinele fostului schit de călugări Bârnova, din secolul XIV ; din punct de vedere al mediului şi frumuseţii, fiindcă e o rezervaţie naturală de tip floristic ; în fine, din punct de vedere cultural-artistic, întrucât spaţiul poienii a găzduit, timp de 3 ani (1986-1987-1988) singura tabără de sculptură din Moldova, rezultatul fiind 30 de lucrări de referinţă.

Aşadar, cel puţin trei motive majore pentru a face din acest loc, aflat pe teritoriul comunei Grajduri, să devină de un interes cu totul ieşit din comun. Şi, cu toate acestea, până de curând, locul a fost lăsat în părăsire – ba, mai rău, unele lucrări au fost vandalizate, iar o cabană a fost incendiată. Şi nici nu s-au amenajat cei doar câţiva kilometri dintre Poiana cu Cetate, până unde e şosea asfaltată, şi Poiana cu Schit, de, sunt alte priorităţi decât cele legate de istorie, mediu şi cultură !

După primarul de atunci al comunei Grajduri, astăzi scriitorul Ioan Muscalu, şi sculptorul/profesorul universitar Dan Covătaru, iniţiatorii şi sufletele taberei, cred că sunt omul cel mai legat de acest loc. Nu doar pentru că am participat, ca ziarist, la toate cele trei ediţii, dar, după cea care avea să fie ultima (pe atunci nu ştiam, dar parcă am avut un presentiment), cu acceptul primarului, am rămas singur la cabană, timp de aproape două săptămâni, repetând, la scară mică, un episod din serialul « Unde se află oamenii sălbatici », a lui Ben Fogle. M-am bucurat de magia inegalabilă a locului timp de 14 zile şi nopţi, schimbând, în toată această vreme, doar câteva vorbe cu cei doi-trei oameni care au trecut prin zonă.

Din toate aceste motive şi unele la care nu mă refer, în 2016, când am revenit (parcă marcând 3 decenii de la prima ediţie a taberei), am fost uluit, deprimat, indignat. Evident, locul era abandonat. Semăna, probabil, cu ceea ce au găsit exploratorii prin junglele sud-americane. Nu m-am oprit la tristeţe, ci am încercat să acţionez, făcând demersuri la Direcţia Judeţeană pentru Cultură Iaşi (mi s-a spus că e de competenţa autorităţii locale...), Primăria Grajduri (niciun răspuns), Direcţia Silvică (niciun răspuns) şi chiar la firme care comercializează motocositoare şi puteau face o demonstraţie utilă...Am mai scris apoi despre subiect, fără să-mi parvină vreun ecou.

Cu atât mai mult m-am bucurat zilele trecute, aflând că Direcţia Silvică Iaşi (cred că datorită noii conduceri) s-a implicat, nu doar trimiţând oameni pentru a cosi vegetaţia, ci şi recunoscând/promiţând că managementul activ este necesar în această situaţie pentru menţinerea arealului rezervaţiei naturale de tip floristic.       

E un început. Aştept, în continuare, implicarea Direcţiei Judeţene de Cultură, Direcţiei regionale de drumuri şi poduri, a Primăriei Grajduri, a tuturor autorităţilor competente.  În scurt timp, Poiana cu Schit ar putea deveni un punct extrem de important pe harta turistică şi culturală, şi chiar locul unor noi ediţii ale taberei de sculptură...