Revoluţionarul fără bască, de la Cadastru

Dan M.BREZULEANU

N-am niciodată timp să am puţin mai mult timp şi, cu toate acestea, mi-l drămuiesc la întâmplare, de cele mai multe ori iraţional. Dar nu încuviinţez nimănui capriciul de a cădea continuu în patima stresului!

Zilele trecute, preţ de câteva minute, am avut de isprăvit ceva pe la Cadastru. E instituţia aceea pe care-o tot peţesc imobiliarii urbei – deşi e sortită să rămână fată bătrână - şi unde slujbaşii dau în leagănul obrăzniciei, cât e ziua de lungă, toate ideile scrobite în cleiul deznădejdii.

Nu e mare lucru să înoţi în problematica funciară. O ştiu de la oamenii de la Cadastru, lefegii ai statului, mereu în căutarea bunei-credinţe.

Lesne de dedus, problema mea s-a înecat acolo. De fapt, a fost înnodată doar într-o semnătură directorială, pusă în coada unor fraze profund inumane, care plesneau de argumentele feluritor legi, hotărări, ordonanţe , directive şi circulare. N-am priceput o iotă şi nici n-am încercat să dilat timpul cu studiul de caz.

M-am dus, cum am spus, la Cadastru. Iar oamenii aceia, care doar păreau a fi din acelaşi regn cu mine, scrâşneau, din orice poziţie, judecăţi în coadă de peşte. Un fel de letanii pentru cei care vor să dezlege misterele unui univers paralel cu cel imobiliar. După ce şi-au terminat numărul de împăunare, mi-au luat copii după mai multe acte decât am solicitat, m-au pus să semnez pe hârţoage frumos aşezate în pagină şi, ce e mai important, m-au făcut să plătesc 25 de lei, cu promisiunea că, după vreo şase zile, îmi vor pune la dispoziţie (ce frumos sună cuvântul acesta!) hârtiile acelea după care alerg de o grămadă de ani.

Timpul cu pricina s-a isprăvit chiar ieri, când am dat fuga, plin de bune intenţii, la Cadastru. Acolo, ceartă cu parcagiul, bon de ordine, chipuri  acre, gesturi împănate cu fudulia de a fi ceea ce vrei să pari, ochi aruncaţi peste capete, dar nu înghesuială. Ajuns la ghişeu, mi se solicită iarăşi o sumedenie de copii, de hârtii, de documente... De toate, în afară de amprenta genetică! Şi ce primesc, la schimb? O hârtie pe care străluceau, cuminţi, trei fraze. Ceva la genul „Bla, bla, bla... Nu se poate!”

Am cerut o explicaţie logică, descifrabilă, în limba înţelegerii mele, chiar de la director. Un ins care, spre uluiala mea, nu m-a refuzat.

Galben nu de spaimă, ci mai curând de înfumurare, fătul cel mare de la Cadastru s-a dat de ceasul morţii să pună în practică ceea ce n-a putut pricepe vreodată: un dram de legislaţie. Nu multă, că nu-l ajută nici statura de conciliator, nici retorica. Doar că flăcăiandrul acesta cu ciup şi mirosenie de floarea-zmeului, azvârlit peste noapte în nurii conţopismelor, nu s-a lăsat nicicum pradă evidenţelor, a inteligenţei minimale. L-a chemat în ajutor şi pe juristul juriştilor din dispeceratul funcierimii ieşene şi, împreună, s-au tot căznit să-mi explice că Legea 544, cea cu documentele de ordin public, se aplică diferit, de la instituţie la instituţie. Adică - poate înţelegeţi dumneavoastră mai bine -, Prefectura e vai de mama ei de instituţie că mi-a acceptat cererea şi mi-a dat hârtiile solicitate, pe când aristrocaţii care îmbină Cadastrul cu Publicitatea Imobiliară au hârtiile bine zăvorâte în cufărul cu secrete de stat.

O fi sau nu abuz la locul de muncă, şarlatanie sau frică de parchetarii care-i aleargă pe robalăi prin toate vizuinele, n-am timp să mai socotesc. Am rămas fără bani. Mi i-au luat, deşi ştiau că nu-mi vor da vreodată documentele solicitate. Şi chiar au râs pofticios când am cerut returnarea lor, fericiţi, ca şi când ar fi dat peste ei cifrele exacte de la loterie. Dar nu asta am vrut să spun astăzi, aici...

Am vrut doar să aduc în atenţie faptul că răul cel mai mare îl săvârșesc cei care știu doar câte ceva din puținul citit, ceva cu care politica i-a tolerat, cândva.

Iar întâmplarea de la Cadastru este cel mai la îndemână exemplu pentru a înţelege că majoritatea celor ce ajung să-şi odihnească lenea de gândire în codârla doctrinară a celor aleşi, şi nu chemaţi, sunt un pericol uriaş.

Ieri, cu aerul său galben, de proapăt vopsit, directorul de la Cadastru a vrut să pară a revoluţionar. Iar eu jur că am înţeles ceea ce mi-a demonstrat: că nu-l lasă unii să-şi aducă basca de acasă!