Floriile, sărbătoarea care vesteşte Paştele, dar şi a celor cu nume de floare. Semnificaţia creştină a acestei zile

Creştinii ortodocşi celebrează, duminică, Floriile sau Duminica Stâlpărilor, cea mai importantă sărbătoare care vesteşte Paştele - evocând intrarea lui Iisus în Ierusalim -, dar şi una a celor cu nume de floare.

 

 Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor (după denumirea ramurilor de palmier sau finic cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, n.r.) este una dintre cele 12 sărbători împărăteşti din cursul anului bisericesc. Menţionată pentru prima dată în secolul al IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, oraşul unde a şi început să fie celebrată, a fost preluată, în scurt timp, de întreaga lume creştină.

Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică îi pregăteşte pe credincioşii ortodocşi pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii.
Totodată Floriile deschid săptamâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paşti, cunoscută sub numele de Săptămâna Mare. Din punct de vedere liturgic, din aceasta zi începe Săptămâna Patimilor, în amintirea cărora în biserici se oficiază în fiecare seară Deniile, slujbe prin care credincioşii îl "petrec" pe Hristos pe drumul Crucii, până la moarte şi Înviere.

De Florii se mănâncă peşte, fiind a doua dezlegare din postul Paştelui, după cea din ziua Bunei Vestiri.

Duminica Floriilor este precedată de Sâmbăta lui Lazăr. În această zi, Iisus Hristos îşi arată din nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte. După această minune, mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au întâmpinat cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim.

Sâmbăta din ajunul sărbătorii este cunoscută şi ca Moşii de Florii, când se fac pomeniri pentru sufletele celor decedaţi, încheindu-se acum Sărindarele, adică pomenirea morţilor făcută în fiecare sâmbătă din Postul Mare.

Sărbătoarea Floriilor este una de bucurie pentru întreaga creştinătate, dar cu înţelegerea faptului că zilele ce urmează sunt unele ale tristeţii.

În fiecare an de Florii se fac procesiuni, acestea rememorând intrarea triumfală a lui Iisus Hristos în Ierusalim, după ce cu o zi înainte îl înviase pe Lazăr din morţi. Mulţimea era atât de uimită de minune, încât era convinsă că a venit vremea regelui prevestit de profeţi. Blând şi smerit, Iisus a intrat în cetate pe mânzul asinei. În prezent, peste veacuri, pelerinii refac, pe jos, drumul triumfal, cu tristeţea care premerge Patimile Domnului, dar şi cu bucuria care prevesteşte Învierea.

La început, Duminica Stâlpărilor a fost ţinută numai de comunitatea creştină din Ierusalim. Având un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte biserici, sărbătoarea nu figurează în rândul celorlalte enumerate în Constituţiile Apostolice - document elaborat spre sfârşitul secolului al IV-lea. Este menţionată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur (407), de Sfântul Epifanie de Salamina (403), de Sfântul Chiril al Alexandriei (444), care au scris omilii la această sărbătoare, precum şi de pelerina spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte.

Din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în Egipt, apoi în Siria şi în Asia Mică. În secolul al V-lea era celebrată deja în capitala imperiului, Constantinopol, când împăratul şi curtea sa participau la procesiunea solemnă ce avea loc în Duminica Intrării în Ierusalim. Cu acest prilej, mulţimea credincioşilor purta atât ramuri de finic, cât şi de măslin şi de liliac. Pe tot parcursul procesiunii care se desfăşura pe străzile oraşului, credincioşii intonau frumoase cântări compuse de imnografi precum Andrei Criteanul, Teodor Studitul sau Iosif Studitul. Obiceiul ca însuşi conducătorul să participe la procesiunea din Duminica Floriilor a fost urmat şi de curţile domneşti din Ţările Române.

În timpul secolelor al VI-lea şi al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind menţionată de Isidor de Sevilia (636). Tot în această perioadă, se introduce şi binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioşi la biserică, iar procesiunea se mută dimineaţa.

Intrarea lui Iisus în Ierusalim este relatată de toţi cei patru evanghelişti, Ioan, Luca Matei şi Marcu. Noul Testament relatează faptul că apostolii au întins hainele lor pe asin, pe ele şezând Mântuitorul în timpul acestei procesiuni. Acest gest a fost interpretat de Sfinţii Părinţi ca fiind mărturisirea faptului că învăţătura apostolilor va aduce la ascultare toate neamurile de pe pământ. Hainele Sfinţilor Apostoli simbolizează noua haină pe care o îmbracă oamenii, haina Sfântului Botez.

După modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului, care l-a întâmpinat pe Mântuitor cu frunze de palmier, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, după săvârşirea Sfintei Liturghii, să se sfinţească ramurile de salcie aduse de credincioşi. Slujitorii Bisericii citesc rugăciuni de sfinţire a salciei, ţinând în mâini aceste ramuri înmugurite, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii, fiind cunoscut faptul că salcia are o putere mare de regenerare.

Semnificaţia creştină a acestei zile este una foarte puternică, reprezentări ale lui Hristos intrând în oraş călare pe un măgar fiind întâlnite frecvent în pictură.

Sărbătoarea intrării Domnului în Ierusalim a fost suprapusă peste cea a zeiţei romane a florilor, Flora, de unde şi denumirea populară pe care a primit-o. Astfel, pe lângă sărbătoarea creştină a intrării Mântuitorului în Ierusalim au apărut şi numeroase obiceiuri şi tradiţii, atât în mediul rural, cât şi în cel urban, cele mai multe de sorginte păgână.

De exemplu, de Florii se obişnuieşte să se facă "de ursită", astfel că fetele aflau, prin diverse procedee, dacă se vor căsători sau nu în acel an. Tot de Florii, mărţişorul purtat până în această zi se pune pe ramurile unui pom înflorit sau pe un măceş, iar zestrea se scoate din casă pentru aerisire.

Înaintea sărbătorii, fetele nemăritate din Banat şi Transilvania obişnuiesc să pună o oglindă şi o cămaşă curată sub un păr altoit. După răsăritul soarelui, aceste obiecte sunt folosite în farmece pentru noroc în dragoste şi sănătate.

De asemenea, la miezul nopţii se fierbe busuioc în apă, iar dimineaţa fetele se spală pe cap cu această fiertură, ca să le crească părul frumos şi strălucitor. Ce rămâne se toarna la rădăcina unui păr, în speranţa că băieţii se vor uita după ele, ca după un copac înflorit.

În popor se mai spune că cine îndrăzneşte să se spele pe cap în ziua de Florii fără apă descântată şi sfinţită riscă să albească.

La toate popoarele creştine pot fi întâlnite diferite obiceiuri, unele chiar similare celor de la noi, majoritatea având în prim-plan palmierul sau salcia.

Creştinii prăznuiesc Intrarea Mântuitorului în Ierusalim participând la Sfânta Liturghie, împodobind cu ramuri de salcie sfinţită icoanele, uşile şi ferestrele gospodăriilor lor şi păstrând rânduiala postului. Aceste ramuri sfinţite se păstrează peste an, fiind folosite cu credinţă la tămăduirea diferitelor boli. Oamenii obişnuiesc şi să înfigă aceste ramuri în straturile proaspăt semănate, să le pună în hrana animalelor sau să le aşeze pe morminte. Ramurile verzi simbolizează castitatea, dar şi renaşterea vegetaţiei, amintind totodată de ramurile cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, în această zi.

În sâmbăta dinaintea Floriilor, femeile din unele zone ale ţării aduc ofrandă de pomenire a morţilor împărţind plăcinte de post.

Tot în sâmbăta Floriilor se mai făcea un ceremonial complex numit Lazăriţa, după modelul colindelor, la care participau doar fetele. Una dintre fete, numită "Lazăriţa", se îmbrăca în mireasă şi colinda, împreună cu celelalte, în faţa ferestrelor caselor unde erau primite. Lazăriţa se plimba cu paşi domoli, înainte şi înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui Lazar sau "Lazărica": plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da animalelor frunză, moartea neaşteptată prin căderea din copac, căutarea şi găsirea trupului neînsufleţit de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbrăcarea mortului cu frunze de nuc şi aruncarea scaldei mortului pe sub nuci.

În trecut, ramura de salcie sfinţită era folosită şi în scopuri terapeutice. Oamenii înghiţeau mâţişori de pe ramura de salcie pentru a fi feriţi de diferite boli, iar bătrânele se încingeau cu salcia ca să nu le mai doară şalele.

De asemenea, exista şi obiceiul ca părinţii îi lovească pe copii cu nuieluşa de salcie când veneau de la biserică, pentru a creşte sănătoşi şi înţelepţi.

De Florii, arabii aprind candele, împodobite cu flori, pe care le pun printre frunze de palmier, iar grecii împletesc cruci din tulpini. La popoarele slave este obiceiul ca cei apropiaţi să îşi dăruiască ramuri de salcie în această zi.MEDIAFAX.RO