Invierea lui Isus

Invierea lui Isus

 

Se pare ca aceasta inviere, chiar daca a fost istorica si autentica, a fost una in spirit, una profund simbolica si ritualica.
Probabil la acea vreme apostolii (ca niste adevarati ucenici initiati) au inteles perfect!
Sensul a fost pervertit de Petru si mai tarziu de noua Biserica organizata de el (putinele documente ale epocii concordate cu cele scrise de gnostici si esenieni) atesta diferenta flagranta dintre principiile unei biserici pamantesti si regatul absolut neomenesc dincolo de moarte propovaduit de Initiat.
Petru a mistificat eronat aceasta moarte profitand de pe urma ei.
In sens psihologic, fundamental mitic – Isus trebuia sa moara pentru a demonstra perisabilitatea acestei lumi indoielnice.
Invatatura lui este mult mai profunda decat s-ar putea crede.

Intelegem cele aduse de Iisus in discutie ca un prag filozofic sau mai degraba psihologic peste care ucenicii sai trebuiau sa treaca.
Botezul apei, Cina cea de taina, Schimbarea la fata sunt evenimente profund mitice, arhaizante, care au rolul de a invia trecutul, de a ne trimite cu mintea la Simbol.

Asta se dorea moartea si invierea lui – adevaratul Simbol.
Probabil, influentat de legile lui Moise, traditia ebraica, poate si cunostinte mai mult sau mai putin ezoterice babiloniene Isus a incercat o reconciliere a materiei in spirit.
A promis o noua lume si o noua umanitate dar in Spirit. Cei care asteapta Judecata de Apoi pot astepta la fel de bine sa castige la loto.
Problema e gresit interpretata, vizualizata si mai ales redusa in imperfectiunea ei.

Invierea ca fapt istoric in biografia lui Christos

Evanghelile dau o reprezentare completa a evenimentelor care au urmat crucificarii si mortii sale. Totodata, Marcu nu mentioneaza decat mormantul deschis si gol, si momentul in care s-a creat povestea aparitiei corpului lui Christos. Prima relatare despre Christos inviat e cea a Mariei din Magdala, de la care el gonise sapte demoni. Insa apare curios rezumata in Marcu, ca si cum cineva a constatat ca relatarea lui Marcu e prea scurta si ar fi fost completata ulterior.

Izvorul cel mai vechi al invierii este Pavel, iar el nu este un martor ocular; el pune insa accentul cu tarie asupra importantei absolute si vitale a invierii, ca si asupra autenticitatii povestirii respective (Corinticul, 15, 14 si urm.. 15. 5 si urm.). Ca martori, el il mentioneaza mai intai pe Cephas (Petru, primul, apoi pe cei doisprezece, apoi pe cei cinci sute, apoi pe Iacob. Apostolii, si in final pe sine insusi. Acest aspect este interesant pentru ca experienta lui personala consta, este cat se poate de evident, intr-o viziune care i s-a impus in chip spiritual, in timp ce relatarile mai tardive insista asupra caracterului materialmente concret al corpului lui Christos; (mai ales Luca. 24, 12. si loan, 20, 24 si urm.). Marturiile evanghelistilor nu coincid decat asupra faptului ca mormantul era gol si deloc asupra cronologiei marturiilor oculare. Aici traditia inceteaza complet de a mai fi fiabila. Daca mai adaugam la aceasta si povestea stirsitului lui Iuda, care trebuie sa fi fost pentru crestini un foarte interesant obiect al aversiunii, indoielile noastre privind povestea invierii sunt agravate: asupra manierei in care a murit el exista doua versiuni total diferite.

Ca fapt istoric, invierea este indoielnica. Daca am extinde beneficiul indoielii la asemenea asertiuni contradictorii, am putea intruchipa posibilitatea unei viziuni, atat individuala cat si colectiva (si, mai putin probabil, a unei materializari).
Concluzia la care au ajuns primii crestini – pentru ca Christos a inviat din morti, la fel vom invia si noi, intr-un corp nou si neperisabil, care ii starnea lui Pavel cele mai mari temeri: nu are nici o valoare si este la fel de inconsistenta ca si asteptarea. “Caci daca Christos nu a inviat, atunci predica noastra si credinta voastra este zadarnica” (I Corintieni. 15. 14).

Dupa cum o arata numeroasele povestiri miraculoase continute in evanghelii, realitatile spirituale nu puteau fi puse la indemana unui popor incult si destul de primitiv decat prin “miracole” masive si tangibile, sau prin povesti de acelasi gen. Concretismul era inevitabil, cu toate implicatiile sale grotesti. De pilda, cei care credeau in Christos trebuiau sa primeasca prin binecuvantarea lui Dumnezeu, la inviere, un corp transfigurat; la fel si necredinciosii si pacatosii, numai ca ei trebuiau sa fie torturati o vreme in infern sau in purgatoriu. Pentru aceasta operatie era indispensabil un corp indestructibil, altminteri damnarea ar fi luat sfirsit intr-o clipa.

Invierea ca eveniment psihologic

In aceasta privinta, faptele sunt perfect clare si bine atestate: viata terestra a omului-Dumnezeu se implineste prin invierea sa si suirea la ceruri. Inca de la inceput, aceasta a fost credinta ferma a crestinismului. In mitolgie, este particularitatea eroului de a birui moartea si de a chema la viata parintii, stramosii poporului sau, etc. El avea o personalitate mai implinita, mai bogata si mai puternica decat muritorii de rand. Desi el insusi este muritor, existenta sa nu era neantizata de moarte: el supravietuieste, intr-o forma putin modificata. La nivelul unei civilizatii mai elevate, el se aseamana cu Dumnezeul care moare si invie ca si Osiris, care devine in fiecare fiinta umana.

Sinele ca arhetip reprezinta o totalitate care nu poate fi exprimata decat prin simboluri. Este o imagine colectiva care depaseste ca atare individul in timp si in spatiu; in aceasta perspectiva, nu mai este dificil sa sesizam in ce masura povestea invierii constituie proiectia unei cunoasteri indirecte a Sinelui, care a aparut sub trasaturile unui om. Un anume Isus din Nazareth, despre care au circulat o multime de zvonuri.

Este putin probabil ca cei care au crezut in acest mit sa fi realizat logic imposibilitatea ca un trup pieritor sa fie supus damnarii. Prin urmare, este la fel de putin probabil ca inzestrarea pacatosilor cu un trup nepieritor sa fi urmarit desfiintarea acestei contradictii. Mai degraba, credem ca toate aceste conceptii coexistau pasnic in mentalitatea credinciosilor de ieri fara a putea fi suspectate de ilogism.
Chiar daca, la prima vedere, mitul lui Isus trimite la mitologiile bine cunoscute ale eroilor nemuritori, nu credem ca el poate fi redus la acestea din urma. Exista obiceiul, pagubos, de a reduce o figura mitologica la un model deja constituit, in virtutea faptului ca si aceasta figura s-ar caracteriza prin cateva din elementele modelului. Este ca si cum am spune ca totii indivizii care se numesc Vasile sunt betivi si se casatoresc la varsta de 25 de ani. Pentru ca un Vasile, considerat etalon, asuma candva toate aceste detalii biografice.

Sa revenim la invierea lui Isus. In acele timpuri, puterea vechilor zei fusese inlocuita de cea a zeului vizibil: Cezarul, singurul caruia trebuia sa i se aduca sacrificii. Dar aceasta substituire era la fel de nesatisfacatoare ca si cea care l-a inlocuit pe Dumnezeu cu Statul comunist. De aceea s-a incercat frenetic si disperat sa se creeze, chiar si cu un material indoielnic, un suveran spiritual unic, un pantocrator. In opozitie cu divinitatea concretizata de Roma (ce mizerabila gluma a istoriei: sa-l inlocuiesti pe Cezar cu ministerul pontifical al sfantului Petru!).

Cei care au scris evangheliile erau, ca si Pavel, preocupati sa concentreze caracteristicile miraculoase si semnificatiile spirituale in persoana tanarului rabin, cvasi-necunoscut, care, dupa o cariera care nu va fi durat probabil decat un an, si-a gasit un sfarsit prematur. Noi stim ce au facut ei din el, dar nu stim. In schimb, pana in ce punct aceasta imagine corespunde realitatii istorice a omului, inabusit sub o avalansa de proiectii? Nu stim daca el era Logosul si Christosul vesnic viu. In orice caz, acest lucru este lipsit de importanta.

Ultimele secole precrestine: acestia ajunsesera deja la ideea unui Osiris individual. La urma urmelor, Egiptul a devenit indata crestin, fara nici o ezitare.

In realitate, omul modern nu este supus autoritatii unui “stat anonim”, ci unei elite politice care detine puterea si care manipuleaza in propriul ei folos contractul social si ideea de stat. Diferenta este ca ideea de stat si tot ceea ce decurge din ea nu ofera aceleasi orizonturi spirituale ca si reprezentarile religioase de odinioara.

Pentru primii crestini, ca si pentru toti primitivii, trebuia ca invierea sa fie un eveniment concret, material, care poate fi vazut cu ochii si atins cu mainile. Ca si cum spiritul n-ar avea o existenta proprie. Chiar si astazi, oamenii nu pot sesiza fara dificultate realitatea unui eveniment psihic, daca acesta nu este totodata si concret. La drept vorbind, invierea ca eveniment psihic nu este concreta. Ea este o experienta pur psihica.

Dupa moartea lui Isus

Teologul Lesslie Newbigin spune ca “intreaga invatatura crestina ar cadea daca am descoperi ca viata, moartea si invierea lui Isus nu sunt evenimente reale in istorie ci doar mituri pentru a ilustra adevaruri departe de aceste intamplari.”
Invataturile crestine ne spun ca Isus este “Fiul lui Dumnezeu”, care a venit pentru a ne salva pentru pacatele noastre.

Iacov era probabil singurul care cunostea intregul adevar despre viata lui Isus. Era var primar cu Ioan Botezatorul si – aproape firesc – stia multe despre el. Pana si Pavel recunoaste, probabil in semn de respect, ca Isus cel Inviat s-a aratat pentru prima oara lui Iacov. Ceea ce nu intelegem este cum invatatura lui Iacob a devenit “erezia ebionitilor” iar speculatiile lui Pavel au devenit “crestinism”. Pe Pavel il excludem, singura lui “vina” este ca a fost om. Este discutabil faptul ca Iacov a fost fratele lui Isus, avand in vedere caracterul general al ebraicului AH care nu inseamna neaparat frate, ci poate fi var, nepot, prieten.

Apostolii nu erau adeptii unei noi religii. Pavel nici nu accepta sa stea la masa cu un “neam”. Ei doreau – ca si Isus – purificarea mozaismului. Pavel, om cu o cultura deosebita, a intuit ca se poate crea o noua religie si ca aceasta poate “prinde” foarte usor in spatiul elenistic. Misterele… Dyonisos… Ce asemanare. Grecii puteau jura ca “stiu” asta! Romanii, carora gandirea cosmica le era straina, au acceptat.

Noul pe care-l aducea crestinismul pastra vechiul si folosea vechiului. Imperiul roman avea nevoie de liniste. “Da-i Cezarului ce-i al Cezarului” (fantastic, dumnezeiesc!), “sclavul sa nu ridice mana impotriva stapanului”. Pavel a avut cei mai buni profesori in cele mai bune scoli. Pe cand Roma era o amestecatura galagioasa si fanfarona, crestinismul a propovaduit linistea intr-o epoca zbuciumata, iar oamenii tanjeau dupa liniste. Erau satui de zei razboinici care voiau si voiau… Aparitia crestinismului trebuie studiata in contextul de atunci.
Pavel n-a respectat nici macar o singura dorinta a lui Isus. Si totusi… nu l-a propovaduit pe Isus, ci l-a transformat in Hristos, a proiectat istoricul in cosmic.
Pavel cunoastea valoarea cuvantului, stia ca elenismul ii va universaliza crestinismul.

Rolul lui Iacov, fratele mai mic al lui Iisus, a fost vazut de Biserica Catolica ca o amenintare, informatiile despre el fiind eliminate! Suna a conspiratie, nu?
Dar, in 1996 Papa Ioan Paul al II-lea (unul dintre cei mai prevazatori papi de altfel) a emis o declaratie in care se afirma ca Iisus a fost singurul copil al Mariei. Pontiful a facut aceasta afirmatie in ciuda dovezilor furnizate de biblie si de cercetatori.

Dovezile demonstreaza ca, desi e posibil ca Pavel sa fi fost liderul miscarii crestine din Roma intre 42 si 67 d.HR, el cu siguranta nu a fost liderul Bisericii din Ierusalim. Iacov era succesorul de drept.

Pe vremea aceea nu existau crestini. Crestinismul a fost un concept in intregime roman, iar biserica din Ierusalim era ebraica.

La 3 ani dupa moartea lui Iisus, Pavel, un evreu din Tars, sosea in Israel. Omul care a dat nastere noii viziuni si-a schimbat numele din ebraicul Saul in romanul Paul (Pavel pe filiera slavona). El spune :
“Dar cand a binevoit Dumnezeu sa descopere pe Fiul Sau intru mine, pentru ca sa-l binevestesc la neamuri”.

Biserica din Ierusalim folosea “invierea” ca un mijloc de initiere (asemanator misterelor eleusiene), candidatul era supus unei morti simbolice, infasurat intr-un giulgiu, etc.
Obicei folosit de antici (invierea prin piele, etc)

Cercetatorii au conchis ca noua evanghelie a lui Pavel era o interpretare proprie a mortii SIMBOLICE a lui Iisus.
Iacov si biserica probabil nu a fost de acord cu aceasta si nici cu propovaduirea ei celor neevrei.

Dovezi documentare:

Clementine Recognitions
Eusebiu, un istoric din secolul al-III-lea si in extensio Josephus, Epiphanius

Cum a reusit “crestinismul” lui Pavel sa supravietuiasca?
Simplu, Biserica din Ierusalim a fost distrusa de revoltele sangeroase ale lui Simeon bar Kochba. Documentele ramase au fost ascunse sub templu (Inaltarea lui Moise, Documentul de Cupru, etc)

 

http://www.descopera.org/