Mecanismele dezinformarii

Mecanismele dezinformarii

 

Ufologul Stanton Friedman, primul care a dezgropat povestea OZN-ului prabusit la Roswell si unul dintre primii destinatari ai documentelor MJ-12, scria într-un articol ca stie, de la persoane bine informate, ca o metoda uzuala a contrainformatiilor este ca, ori de câte ori o informatie secreta „scapa” si devine cunoscuta, sa se creeze si sa se difuzeze, în acelasi domeniu, un numar de informatii false, pentru a produce confuzie, pâna ce se va crea impresia ca si informatia adevarata ar fi fabricata. El da, în acest sens, ca exemplu chiar cartea „Raportul Roswell” realizata de Air Force prin pana colonelului Richard Weaver, specialitatea militara a caruia este „dezinformare”.

Într-un alt articol, pe care nu-l mai detaliem aici fiind prea tehnic, Friedman ofera o lunga lista de afirmatii mincinoase privind incidentul Roswell, venite din partea reprezentantilor Air Force, NSA, CIA si ai altor autoritati, afirmatii pe care le poate demonta, fara prea mult efort, orice persoana care stie cât de cât despre ce este vorba.

Adevarat sau fals?

Doar ca un exemplu, mai rar discutat, mentionam ca Richard Weaver afirmase, într-o scrisoare trimisa investigatorului Nick Redfern: „pot garanta ca Air Force considera „MJ-12” (atât grupul cât si pretinsele documente) ca fiind falsuri”. Friedman, împreuna cu Redfern, au cerut, prin legea accesului la informatii, sa se indice documentele pe care se bazeaza aceasta concluzie. Replica a fost: „Nu posedam nimic ca raspuns la cererea dumneavoastra”. Facând recurs, raspunsul a fost acelasi. Asadar afirmatia ca documentele ar fi falsuri nu se baza pe nimic. Totusi, FBI si-a însusit acest verdict si a postat documentele MJ-12 pe site-ul sau cu inscriptia „fals” pe fiecare pagina.

Întrebat fiind adesea cum de ar fi posibil ca niste secrete precum cele de la Roswell sau cele legate de MJ-12 sa fi ramas nedivulgate atâtia ani, Friedman a raspuns ca el însusi a avut acces la documente secrete timp de 14 ani, pe când lucra la proiecte militare. Cu aceasta ocazie a înteles ca respectarea riguroasa a regulamentelor si a angajamentelor luate face ca foarte multe secrete sa fie duse în mormânt si nimeni sa nu mai afle de ele. A înteles tot atunci si modalitatile în care sunt aplicate politicile de îndepartare a curiosilor prin minciuni si crearea de piste false.

Interesul militarilor fata de fenomenul OZN nu mai trebuie argumentat. Exista mult prea multe dovezi solide în acest sens. Se cunoaste, de pilda, ca între anii 1948 si 1969, Divizia Tehnologii Straine a Air Force, cu sediul la baza Wright Patterson din Dayton Ohio, a organizat o colectare sistematica a rapoartelor OZN, în cadrul unor proiecte între care Blue Book este cel mai cunoscut de marele public (azi stim ca anumite rapoarte „mai sensibile” aveau alte destinatii). Friedman atrage, în mai multe rânduri, atentia asupra asa-numitului „Raport special nr.14” al proiectului Blue Book, document mai putin cunoscut, elaborat, pe baza de contract, de prestigioasa Battelle Memorial Institute din Columbus, Ohio, o institutie care a beneficiat de frecvente comenzi particulare sau publice, multe secrete, si care mai recent se crede ca ar fi fost implicata în „retroingineria” unor materiale recuperate la Roswell. „Raportul 14” analizeaza 3201 rapoarte OZN din perioada 1948-1953, între altele prin 240 de grafice, tabele, diagrame si harti. Din textul studiului reiese ca multe dintre observatii au putut fi identificate drept: fenomene astronomice, avioane, baloane, iluzii etc., pentru 9,3% informatiile au fost insuficiente, iar 21,5% din cazuri au fost considerate „necunoscute”. A existat si o alta clasificare, în care se evalua calitatea observatiei (în patru categorii: excelenta, buna, dubioasa si slaba). Interesant este ca, dintre observatiile considerate excelente, procentul cazurilor neidentificate este si mai mare: 35,1%. De asemenea, durata medie de observare a cazurilor neidentificate a fost mai mare decât a celorlalte.

Fenomene normale sau iluzii?

Cu toate acestea, la vremea respectiva, Donald Quarles, secretarul fortelor aeriene ale SUA, comenta studiul afirmând ca „cele trei procente de cazuri necunoscute ar fi putut fi identificate drept fenomene normale sau iluzii daca ar fi existat mai multe informatii disponibile”. Aici nu poate fi vorba de necunoastere ci de dezinformarea intentionata a marelui public, care nu a mai stat sa verifice si în interiorul raportului, sa vada ca nu era vorba de trei procente ci de 21,5, ca observatiile cu date insuficiente erau categorisite separat etc. Asa cum remarca Friedman, se vede ca ofiterul vorbea în conformitate cu una dintre „regulile de baza” ale celor care refuza existenta fenomenului OZN si anume: „nu ma plictisiti cu faptele; parerea mea este deja formata”.

O alta dezinformare a marelui public a fost anuntul oficial din 1969 care spunea ca – dupa închiderea proiectului Blue Book – Air Force „nu mai este implicat în culegerea sau evaluarea relatarilor OZN”. În realitate, într-un document desecretizat ulterior, generalul Carroll Bolender declara, în acelasi an, ca „Rapoartele OZN care ar putea afecta securitatea nationala nu fac parte din sistemul Blue Book”, fiind raportate pe o alta filiera. De altfel, chiar si în 2011, regulamentele militare Air Force cuprindeau ample prevederi privind obligatiile pilotilor la întâlnirea cu un OZN.

În urma cu câteva saptamâni am prezentat în aceste pagini stradaniile depuse de Dr. Stephen Greer, care este convins ca un grup ocult detine informatii privind prezenta extraterestra pe Pamânt. Acelasi grup ar cunoaste si principiile utilizarii unor noi forme de energie, care ar putea rezolva nevoile omenirii, odata si pentru totdeauna, dar nu vrea sa le divulge. Greer, prin proiectul Disclosure, a cautat sa mobilizeze opinia publica si autoritatile pentru a fi dat la o parte valul care acopera aceste secrete.

Friedman, desi considera justificata activitatea lui Greer si este de acord cu faptul ca un grup ocult ascunde adevarul privind prezenta extraterestra pe Pamânt, regreta totusi ca cei afiliati proiectului Disclosure „au fost amestecati într-o presupusa musamalizare a tehnologiilor avansate (...desi) nu s-a furnizat nicio dovada care sa sustina aceasta afirmatie”. Friedman critica si unele aspecte prea comerciale ale proiectului Disclosure.
Un argument pe care scepticii îl folosesc, împotriva ideii ca ocupantii OZN-urilor sunt calatori cosmici sositi de pe alte planete, este faptul ca distantele dintre stele sunt mult prea mari, deci o calatorie interstelara este practic imposibila.

Civilizatii venite din stele?

Pe vremuri se spunea ca OZN-urile ar putea veni de la civilizatii aflate pe planetele vecine din Sistemul Solar (de pilda de pe Marte). Apoi s-a spus ca le-au fabricat nazistii refugiati în Antarctica, sau chiar ca ar fi vehicule ale unor „intraterestri”. Referitor la aceasta ultima ipoteza, se stie ca exista o veche teorie, pe care o promova chiar si astronomul Edmund Halley (1656-1742), precum ca Pamântul ar fi gol pe dinauntru, iar acolo ar trai o civilizatie avansata. Legatura dintre lumea noastra si cea interioara s-ar face prin doua imense gauri, aflate la cei doi poli geografici; pe acolo ar circula si OZN-urile. Ideea, reluata de diversi autori, a renascut în secolul 20, pe seama exploratorului american amiralul Richard E. Byrd (1888-1957), cel care pretindea ca a fost primul om care a atins, cu avionul, atât Polul Nord cât si Polul Sud. S-a spus ca în jurnalul sau el ar fi scris ca a vazut, în 1947, cu ocazia unei alte expeditii, gaura de la Polul Sud. Asa cum scrie Friedman, mitul a fost raspândit de un oarecare Harley Byrd, care se dadea drept nepotul amiralului (familia a precizat ulterior ca nu exista niciun astfel de nepot). Friedman însusi a stat de vorba cu pilotul amiralului Byrd care i-a spus ca n-a lipsit de la nicio misiune a lui Byrd si ca „povestea nu s-a întâmplat niciodata”. Dar pilotul a adaugat ca „se mai zvonise ca Byrd se îmbata uneori si ca, în asemenea situatii, era în stare sa spuna orice bazaconie”.

Desi n-ar fi cazul, precizam totusi ca polii Pamântului au fost atinsi în multe rânduri, iar în ultimul timp se viziteaza sistematic, aproape turistic, fara ca cineva sa fi observat vreo gaura. Fotografiile luate din sateliti sau din nave cosmice arata clar ca nu exista la poli nicio anomalie. Undele seismice care strabat planeta si sunt captate în toate colturile lumii arata clar structura interna a planetei, în care nu este loc pentru nicio cavitate mai însemnata. Un corp ceresc gol ar fi, de altfel, instabil si ar colapsa în cel mai scurt timp.

Cea mai raspândita opinie populara ramâne totusi aceea ca OZN-urile vin din stele, Friedman împartaseste aceasta parere. El scrie, referindu-se la cei ce neaga posibilitatea calatoriilor interstelare, datorita distantelor prea mari: „istoria dezvoltarii stiintei si tehnologiei arata limpede ca asemenea negativisti zgomotosi au existat dintotdeauna”. Foarte multe predictii eronate ale acestora se datoresc faptului ca persoane prestigioase, foarte bine pregatite într-un anumit domeniu, se hazardeaza sa faca afirmatii sententioase în alte domenii, în care nu citisera mai nimic. Dar pentru asigurarea progresului au existat întotdeauna deschideri imprevizibile, create de gânditori cu mintea proaspata, care au scapat de prejudecatile academiste. Friedman este de parere ca pâna si cu stiinta noastra limitata si cu tehnologiile de care dispunem azi, s-ar putea construi rachete interstelare. Ele ar putea fi bazate pe fuziunea nucleara, fiind propulsate prin detonarea unor bombe cu hidrogen... Fuziunea nucleara poate furniza o putere de împingere mult superioara celei produse de o racheta chimica si o acceleratie care sa fie sustinuta mult mai mult timp. Prin urmare, spune el, calatoriile interstelare pot fi la fel de simple, pentru alte civilizatii, ca si un zbor transoceanic fara escala, la ora actuala, pentru noi. Dar, evident, nu fuziunea va fi mijlocul ultim de propulsie în spatiul cosmic, întrucât progresul stiintific nu se va opri la nivelul secolului 20.

 

 

http://www.revistamagazin.ro