„Cam toată povestea mea se învârte în jurul lui Mulţumesc! Şi lui Dumnezeu”

 Orice întâlnire cu Andra este plină de muzică şi de veselie. Artist plin de talent şi de viaţă, iubeşte muzica din tot sufletul ei. Îi place să dăruiască şi simţi acest lucru la orice întâlnire cu ea.

 

 

- Cum a început această călătorie în lumea muzicii?

- Muzica mă apropie foarte mult în primul rând de Dumnezeu. Oricât aş încerca să vorbesc eu despre tehnici, timp alocat ascultării pieselor, contextul în care am crescut, toate duc în acelaşi loc şi la aceeaşi misiune – să fac muzică. Este o foarte mare responsabilitate şi este foarte greu. Sunt foarte multe momente când mai ai un pic şi te abaţi, dar aici îi mulţumesc foarte mult soţului meu, lui Bogdan, care mereu a ştiut să mă ţină de mână la momentul potrivit. A găsit el cu cale să fim împreună la cele mai multe momente muzicale, artistice.

- De ce să te abaţi?

- Pentru că muzica este foarte tentantă. Uneori te poate stăpâni foarte tare şi nu o mai poţi controla. În ce sens? De la puţin vrei ceva mai mult, apoi şi mai mult. La un un moment dat nu mai este de ajuns şi tot vrei mai sus. Muzica dă dependenţă.

- Doar muzica?

- (râde) În cazul meu, da. Şi ciocolata. Cei care intră în muzică devin oarecum dependenţi de public, de aplauze, de a li se recunoaşte meritele, munca, talentul şi investiţia în talent. Şi de fapt, nu despre asta este vorba în muzică, ci despre a dărui. Noi avem obligaţia de a da mai departe pentru că de primit, primim foarte mult de peste tot, de sus în jos. Primim multe binecuvântări care ar trebui să ne facă mai responsabili pentru a dărui. Şi cred că noi, cei care slujim muzica, arta, suntem datori să dăm mai departe emoţii, bucurie, sensibilitate, tristeţe dacă este nevoie.

- Ai cântat mereu, Andra?

- Nu, deşi muzica s-a ţinut scai de mine. Am început la 3 ani, când am ascultat acasă, împreună cu părinţii mei, la magnetofon, Pink Floyd şi am fost fermecată complet de piesa Wish You Were Here. Am reţinut solo-ul de chitară aşa cum am putut eu, îl tot redam şi simţeam nevoia să improvizez şi aşa am început o primă improvizaţie cu mama. Am fost un ascultator foarte bun, am crescut într-o familie de muzicieni, părinţii mei în fiecare zi cântau – tata la chitară, mama cu vocea. Am avut o oarecare teamă pentru că mă uitam la mama şi-mi spuneam „Cum pot eu oare să cânt atât de frumos ca ea?”.

- Până într-o zi...

- ... când mama a decis să merg la Liceul de Artă, unde am urmat doar ciclul primar. La final i-am zis mamei că vreau altceva, m-a ascultat şi am schimbat şcoala. Privind în urmă pot spune că îmi pare rău că nu a fost mai dură cu mine şi nu m-a trimis din nou la studiu, dar în anii 94, când eram în clasa a IV-a, nu era atât de în vogă ideea de disciplinare muzicală. Sau poate aşa a fost să fie… Eu cred că Dumnezeu le-a rânduit aşa. Am reluat muzica în liceu, când deja începusem să compun. Mă îndrăgostisem de limba franceză, citeam foarte mult, am participat şi la un concurs de teatru, unde am interpretat şi un rol din Moliere. Acolo s-a instalat şi pasiunea mea de a cânta în limba franceză. Căutam să cânt oriunde şi să îmi îmbogăţesc vocabularul muzical în orice formă, dar pe atunci Iaşul nu era deloc bogat în oportunităţi, ca să nu mai spun că nu era youtube sau altă formă de inspiraţie mai largă precum o poate face astăzi prin intermediul internetului. Dacă aveam vreun prieten cu ceva muzică era bine, dacă nu, ne uitam în continuare la MTV, la Top Twenty. Şi încă un amănunt: nu exista conceptul de muzică live. Apăruse uşor ideea de karaoke şi chiar am fost la unul dintre ele. Când am împlinit 18 ani, colega mea de bancă mi-a făcut o surpriză şi a închiriat o locaţie, pe atunci era City Cafe, şi am cântat. Pentru mine a fost ceva extraordinar – Wow, să cânt într-o locaţie!

- Ai cântat jazz?

- Nu, compoziţii, coveruri care mă atrăgeau pe mine atunci. Din acel moment am trăit o dorinţă puternică de a cânta. Am fost foarte încurajată de prietena mea, care îmi spunea că trebuie să fac ceva cu vocea, deşi mie nu mi se părea nimic deosebit, ci un lucru firesc. Am întâlnit apoi un prieten foarte drag, cu care jucam Scrabble. El m-a rugat să cânt ceva, m-a ascultat şi mi-a sugerat să fac un album cu toate compoziţiile mele. M-am speriat, am spus că este o muncă grea. Ei bine, el s-a oferit să mă ajute şi aşa a apărut albumul de compoziţii „Sublim”, în 2004. L-am înregistrat în Baia Mare şi avea 10 piese, în care adunasem toată experienţa mea de până la 21 de ani. Povestea cu albumul m-a luat prin surprindere pentru că eu deja intrasem în ideea de muzică. Am participat la concursuri de karaoke, apoi la un festival unde am cunoscut o persoană care m-a înscris la un alt concurs, de unde am ajuns la Fii star cu imprestar, unde premiul cel mare era să cânt la mare, două săptămâni. Am câştigat, dar nu realizam că totul este un concurs şi că totul defapt e o călătorie în cariera de muzician. Eram pur şi simplu bucuroasă că pot să cânt piesele mele. Mergeam în multe locuri, dar nu conştientizam ideea că eu cânt, o luam ca atare.

- Toate aceste lucruri s-au legat şi au oferit o viitoare carieră.

- Exact, încet, încet lucrurile au căpătat o încărcătură mai mare. Eram la Facultatea de Sociologie şi-mi spuneam că voi fi organizator de evenimente, mă voi ocupa de trupe, voi fi impresar artistic. În plus, eram foarte convinsă că nu voi activa în Iaşi. Toate evenimentele mele tindeau să ducă spre Cluj, Oradea, Baia Mare, unde îmi lansasem albumul. Eram chiar hotărâtă să mă mut, idee care m-a stăpânit până într-o seară când mama m-a sunat şi mi-a propus să vin la un eveniment. „Hai, vino, este şi un chitarist”. „Există aşa ceva în Iaşi?”, mă întrebam. Am acceptat invitaţia ca pe o concesie, am mers şi acolo l-am zărit pe viitorul meu soţ, moment în care totul s-a schimbat. Gazdele m-au invitat să cânt alături de Bogdan. Am ales o piesă de-a Paulei Seling, Ploaie în luna lui Marte, iar la final mi s-a propus să fiu solistă în trupa lui.

- Ai acceptat?

- La început nu prea, dar am promis că mă voi gândi. Nu am putut să dorm toată noaptea, iar a doua zi eram la audiţii cu trupa. Am început să cânt cu ei şi din acel moment am decis să nu mai plec din Iaşi. Am cântat tot felul de piese, mai exact în gen fusion – o combinaţie de rock, doul şi funk. Aşa am început colaborarea cu primea mea trupa live împreună cu Bogdan şi cu fratele lui pe atunci – Fusion Music. Mi-am dat seama că Bogdan este foarte aproape de înţelegerea mea, foarte bine pregătit şi că trebuie muncesc serios în muzică. Eu neavând studii muzicale, nu mă simţeam foarte confortabil. Fiecare concert şi repetiţie mă duceau mereu spre acelaşi gând: trebuie să lucrez cu un specialist care să îmi dea mai multe secrete ale cântului. Mă confruntam cu un cântat încet şi aerat, fără tehnică şi care îmi crea o imagine, o concepţie despre muzică. Mi se părea că muzica este un fel de lume a mea în care dacă mă înţelegi este bine, dacă nu... Asta e muzica mea, ziceam eu.

- Şi aşa este?

- Nuuu, nici vorbă! Muzica este o lume mult mai mare, în care ar trebui să intre oricine. Bogdan mi-a dat această încurajare că vocea mea are nevoie de şlefuire. Am decis să intru la Conservator pentru că simţeam că nu mă pot justifica. Am realizat că oricât de talentat ai fi şi oricât de bun înţelegător al muzicii poţi fi, la un moment dat ai nevoie de mai mult şi asta nu pentru tine, ci pentru celălalt, care vrea să înţeleagă ce faci tu. Dacă nu cunoşti tehnic nişte lucruri, nu le poţi împărtăşi corect. Înainte de a intra la Conservator am lucrat o vară întreagă cu profesoara de canto Mihaela Grăjdeanu, care mi-a deschis total alte orizonturi. Mi-am dat seama că eu am foarte mult de recuperat. Ca să nu mai că şi astăzi sunt într-o continuă descoperire a vocii cu ajutorul unei profesoare deosebite, Lucia Ciubotaru. Mă ajută enorm în dezvoltarea vocii mele şi mai ales în redarea cât mai fidelă a oricărui tip de sunet, oricărui tip de culoare a sunetului. E fantastica vocea umană!

- Cumva ai luat-o de la început.

- Da. Muzica a existat dintotdeauna, de la momentele biblice, şi îngerii au cântat. Ştiam că trebuie să mă întorc la bazele cântului, să aflu de unde au pornit stilurile muzicale şi cum să le fiu aproape. Am ales să nu mă duc la Secţia Jazz din Universitatea de Arte „George Enescu”, deşi m-a tentat foarte mult ideea de specialitate Compoziţie Jazz, dar am spus că mai întâi trebuie să-mi pun bazele. Când am început primele cursuri la Conservator, respectiv la Secţia Canto Clasic, lucrurile s-au schimbat complet şi am înţeles că muzica vocală, şi muzica în general, chiar e grea. M-am şi speriat şi mi-am spus că nu pot recupera, că am mult de lucru la vocea mea. M-am temut că nu voi ajunge acolo unde mi-am propus şi nu în sensul de a fi cea mai bună, ci să mă exprim muzical atât de uşor încât ascultătorul să mă înţeleagă. Aici era problema mea – mă temeam că ideile muzicale din mintea mea nu le voi putea reproduce aşa cum trebuie şi cum îmi doresc. Totuşi l-am avut în permanenţă pe soţul meu alături într-o formă încurajatoare, astăzi devenind cel mai mare critic al meu.

- Şi care a fost momentul în care ai dobândit încredere?

- Când m-am căsătorit cu Bogdan am ales ca dansul nostru să fie, de fapt, o piesă pe care am interpretat-o împreună. Am cântat, nu am dansat, a fost ca un fel de legământ. Din acel moment am schimbat până şi genurile muzicale interpretate în trupă. De la Rock am trecut la Smooth-jazz. Apoi şi a venit cumva şi primul concert din Iaşi cu acest stil. Am început prin a construi un repertoriu de piese foarte cunoscute şi le reinterpretam. Din acel moment s-au deschis orizonturile pentru noi. Am primit invitaţii să cântăm în multe locaţii. Cea mai mare deschidere a fost o dată cu inaugurarea Palas Mall. A fost ca o adevărată revoluţie artistică pentru toţi doritorii de live. Pe noi ne-a ajutat ca şi trupă, pe atunci 4Universe ne-a ajutat enorm, mai ales pe mine care începeam sa ma bucur de studiul vocal foarte mult. Aşa reuşeam să combin elementele pe care le stăpâneam în Conservator cu ceea ce întâmpinam în concerte şi ştiam că va deveni modul meu de viaţă. Mi-am dat seama că eu nu voi putea face altceva decât Jazz, deşi am încercat şi în feluri prin alte joburi. Am lucrat un timp într-un loc de joacă pentru copii, iar acea experienţă m-a îmbogăţit total, am cunoscut oameni care m-au învăţat ce înseamnă zâmbetul, chiar dacă ai o zi foarte grea, ce înseamnă să fii open minded, ce înseamnă sacrificiul pentru a-ţi susţine pasiunea. Nu pot uita că atunci, în acea perioadă am strâns bani şi mi-am luat primul meu microfon profesional... Chiar aveam nevoie să îmi fie auzită vocea cât mai bine şi voiam să fiu un adevărat profesionist care să aibă tot ce ii trebuie pentru a se defini complet. La îndemnul soţului meu mi-am achiziţionat un microfon cu un sound potrivit culorii vocii mele.

- Cu Sociologia cum a rămas? Ai renunţat?

- Nuuu, nici vorbă, am înţeles-o după ce am terminat facultatea şi de aceea parcă aş mai face-o dată. Sociologia m-a făcut să înţeleg latura umană a muzicii, latura impactuoasă şi mi-a plăcut această idee pentru că, în primul rând, avem de-a face cu oamenii, nu doar cu ideea de muzică ori cu aplauzele. Avem în faţă oameni care vor să te înţeleagă de ce alegi acele piese.

- Ai 10 ani de jazz, Andra. Ce ţi-a adus alegerea lui?

- Am înţeles cât de mult contează să investeşti în tine, să aloci timp, să dai deoparte multe lucruri, cât de important este studiul. Mi-am dat seama că nu este uşor deloc să fii un cântăreţ bun. Poţi fi un cântăreţ oarecare, să te bucuri de muzică, să înveţi să cânţi o piesă pe care poate să o dăruieşti cuiva drag, dar dacă vorbim de profesionişti lucrurile se schimbă.

- Multe voci susţin că eşti singurul artist din Iaşi care face reinterpretări. De ce le-ai ales?

- Pentru că noi suntem diferiţi. De multe ori vedeam piesele altfel, simţeam că altfel aş putea transmite mesajul. Spre exemplu, este o piesă de a Angie Stone, I Wish I didn’t miss you, care este destul de ritmată, dar versurile sunt foarte triste şi am ales să îi dau o altă tentă, mai Smooth-jazz. E cumva conectată ideea de când eram în Conservator unde înţelesesem foarte clar ideea din liedurile lui Schubert că prioritar este textul şi apoi muzica, pentru că muzica este o poezie cântată. O notă mai expresivă a unui cuvânt sau pe anumite vocale simt nevoia de a se prelungi şi atunci se creează muzica.

- Ai un text preferat? Ca să nu te întreb de o piesă…

- Îmi place foarte mult Amazing Grace, cu care încep adesea concertele. Este o piesă care mă duce înapoi la cine a creat muzica. Eu cred că Dumnezeu a creat-o. E o piesă care mă duce la gândul că noi toţi trăim vremuri de Har şi că suntem binecuvântaţi cu multe lucruri. Prin această piesă mă întorc la mine şi-mi dau seama cât de multe lucruri frumoase s-au întâmplat în viaţa mea şi continuă să aibă loc. De exemplu, nu am crezut niciodată că voi ajunge să fiu ghid de tehnică vocală, nu am crezut că vor veni oameni să mă dorească să-i ajut să cânte mai bine, aşa cum a fost la început, în 2007cu primele lecţii de Canto ca să nu mai zic de crearea Atelierului de Voce by Andra Botez unde activează 57 de elevi…

- Să înţeleg că şi participarea ta la concursul „Câtă acum cu mine” a venit tot ca o binecuvântare?

- A fost primul meu concurs la care am ajuns printr-o întâmplare. Fericită, ce-i drept. Am primit un telefon prin care eram invitată şi am acceptat, dar nu prea am înţeles unde voi merge şi ce voi face. Am primit nişte linkuri printr-un email şi am fost convinsă că s-a făcut o confuzie, că nu eu eram cea care trebuia să ajungă acolo. Am plecat la Bucureşti decisă să explic toată confuzia, însă nu am reuşit pentru că domnul cu care am discutat mi-a spus că el are alte competenţe decât cele de a decide cine şi cum ajunge în concurs, el se ocupă doar de documentaţie. Am trecut de preselecţie deşi eram foarte sigură că nu voi fi acceptată abordând Jazz, iar la repetiţiile pentru audiţii am primit să abordez jazz mai multe piese. Concursul a mizat foarte mult pe muzică, fiecare să cânte ceea ce îl reprezintă. Am lucrat cu producătorul Cornel Ilie, un om extraordinar, care m-a înţeles aşa de bine şi mi-a propus acel colaj superb pe care l-am cântat în primă audiţie în primul episod şi cu care am intrat în finală. A fost o experienţă unică, nu m-am aşteptat la reacţia juriului. Să ridici 100 de oameni în picioare! Wow! În primul rând m-a uimit faptul că au înţeles ceea ce am simţit eu acolo, nu m-am aşteptat, am crezut că vor spune – E prea mult. Dar eu aşa sunt – eu aşa mă exprim, aşa simt acum... Eu spun în continuare că nu cânt jazz, ci încerc să-l înţeleg. Dacă nu ar fi fost Bobby Mcferrin cu un masterclass în care a explicat foarte mult rolul emoţiilor sau al acelui Flexible Tangue eu nu aş fi îndrăznit să fac improvizaţie. Da, eram şi sunt pasionată de Ella Fitzgerald, de ideea de a aduce acel ceva din tine în muzică şi oamenii să înţeleagă ceea ce cânţi, dar ca să fie primit aşa de mulţi oameni şi de acolo şi din întreaga ţară, chiar nu m-am aşteptat. Ştim cu toţi că aici în Iaşi este muncă grea pentru că în general România nu este în sine un popor de jazz şi nu poţi să ceri să te înţeleagă jazz.

- Şi ce-ai simţit când cei 100 de juraţi au cântat cu tine?

- Am crezut că mă prăbuşesc. Am fost foarte fericită. A fost ca un răspuns la miza mea, în sensul că Se poate. Nu este târziu, nu este imposibil, nu este ca şi cum Nu ai voie. De aceea eu încurajez pe oricine căruia îi place orice gen muzical, atât timp cât îl are bine stăpânit, l-a studiat, îl defineşte în personalitate, în caracter să îl dea mai departe, pentru că e responsabilitatea oricărui artist. Şi iată, acum tot ceea ce a rămas de acolo este că Andra este tipa aia cu turban care cântă jazz. Exact tot ce mi-am dorit. Să rămân în amintirea oamenilor şi să aduc felul meu de-a fi aşa cum am fost acolo.

- De unde a venit ideea cu turbanul?

- Întâmplător, ca multe lucruri frumoase din viaţa mea. Mă pregăteam, după o zi de muncă, pentru un concert şi căutam o variantă confortabilă de a-mi aranja părul. M-am jucat cu nişte panglici în faţa oglinzii şi pac! a ieşit turbanul. Pentru mine înseamnă şi altceva decât un style în sine, e şi o formă de supunere dacă vreţi. E o recunoaştere că mă supun soţului meu, mă supun lui Dumnezeu care îmi oferă mult. E stilul meu, felul meu de a fi. Faptul că oamenii au înţeles mesajul meu mă face să spun Mulţumesc, un cuvânt căruia eu îi atribui o rezonanţă grea. Cam toată povestea mea se învârte în jurul lui Mulţumesc! Şi lui Dumnezeu.

A consemnat Maura ANGHEL