Free-lancerii lingurii şi făcăleţului

 O meserie „banală”, lejeră şi destul de mănoasă. Aşa cred mulţi despre cei care-şi duc traiul robotind prin bucătăriile cantinelor şi restaurantelor. Nu dai bani pe mâncare, ba mai duci şi-acasă, înhaţi şi-un procent din bacşişul primit de ospătar. Belfereală. Realitatea-i cu totul alta. Deseori, e mai greu ca la ocnă: 12, 14, 16 ore pe zi, puţine clipe-n care să-ţi tragi sufletul. Căldură, fum, umiditate, mult stat în picioare. Ingrediente care nu fac deloc ideală meseria asta. Câteodată, însă, merită efortul. Foarte rar şi tocmai de aceea din ce în ce mai mulţi preferă colaborările ocazionale în locul unor contracte clasice, pe perioadă nedeterminată. Cu loc de muncă stabil şi destul de sigur.

1.000 de euro lunar, dacă eşti expert în prepararea pastelor

Cristi are 48 de ani şi acum lucrează ca bucătar în Palas, la un restaurant de lux, cu specific italian. A ajuns aici după o experienţă de aproape 20 de ani în Peninsulă, unde a devenit expert în prepararea pastelor. În Palas, doar cu asta se ocupă, nu face pizza ori altceva.

Pentru cineva care nu-i deloc familiarizat cu domeniul, salariul lui Cristi pare enorm. Aproape ca la un IT-st, 1.000 de euro net pe lună. În Italia lua dublu, dar, totuşi, parcă e mai bine acasă. Zice el, cu un zâmbet obosit.

Programul e extenuant, te uzează. O zi lucrezi la foc automat, minim 16 ore, una stai acasă. Şi tot aşa. Când eşti liber, abia poţi să te refaci, n-apuci să faci nimic constructiv. Iar dacă ai proasta inspiraţie să te duci la chef ori dacă te-a blagoslovit careva cu o invitaţie la chermeză, e naşpa rău. Că trebuie să intri în tură şi nu faci faţă serviciului.

Taman într-un moment din ăsta l-am prins. Se dusese la treabă, dar n-a rezistat decât trei ore. A plătit unui coleg să-i ţină locul. O nimica toată: 300 de lei.

Deşi calificarea, experienţa de peste 30 de ani şi cunoaşterea tuturor subtilităţilor meseriei i-ar permite un post mult mai sus, Lenuţa preferă să stea ca ajutor de bucătar. A ieşit din liceu cu diplomă şi o grămadă de cursuri practice. Dar acum, ajunsă la o vârstă, se mulţumeşte cu această slujbă modestă. N-are chef să se lege la cap, să-şi asume răspunderi, să aibă stress. Ea doar pregăteşte ingredientele, pe care „le dă la mână” bucătarului.

Şi-aşa, programul de lucru o termină. Când iese de la muncă, musai să dea pe gât un pahar cu vin.  Bucătăria în care lucrează deserveşte două restaurante de lux din centrul oraşului. Nu-şi permite mai mult de două-trei pauze de ţigară în cele 12 ore cât stă la serviciu. Salariul e doar un pic peste cel minim. 1500 de lei. Evident, nu dă bani pe mâncare, fapt care înseamnă totuşi ceva.

Bucătar cu ora

Tot de la ea aflu o chestie nouă pentru mine. Şi cred că nu-s singurul neştiutor. Atunci când apar evenimente majore, cu mulţi clienţi, se apelează la „free-lanceri”. Bucătari experimentaţi, dar care s-au săturat de programul infernal, stau acasă şi vin doar la asemenea ocazii. Sunt plătiţi la ziua de muncă. Au relaţii de colaborare cu mai multe localuri, de regulă pe unde au mai lucrat.

Metoda asta nu-i deloc o găselniţă românească, e copiată din Vest. Acolo, de multă vreme se procedează aşa.

Paula a lucrat la modul ăsta pe la mijlocul anilor 2000. La Roma, unde principala colaborare o avea cu un restaurant specializat în produse din peşte, care avea şi o pizzerie tradiţională, cu vatră. Era ajutor de bucătar, muncea de la 17.00 până la 5.00 dimineaţa. Începea prin a pune lemne pe foc, alimentarea cuptorului se făcea doar până la 19.00 şi după aia punea aluatul. Primea pentru asta 30 de euro pe tură. Dar nu venea în fiecare zi, ci doar când o chema bucătarul-şef, când erau mulţi clienţi şi personalul permanent nu mai prididea. Cât a stat ca free-lancer, n-a scos niciodată mai mult de 700 de euro într-o lună. Extrem de puţin pentru viaţa de la Roma. Ca o comparaţie, un bucătar angajat cu contract primea 2.000 de euro, iar şeful se ducea şi spre 3.500 - 4.000.

Vezi noile oferte de locuri de muncă

Aici, la Iaşi, foarte probabil (aproape imposibil de verificat acurateţea informaţiei), cea mai bogată experienţă ca free-lancer în materie de gătit la modul industrial o are Ina, bucătăreasă respectabilă, care a lucrat cu contract vreme îndelungată, la o puzderie de firme. Pe salarii nici mici, dar nici mari. Ultima dată, acum vreo doi ani, pleca acasă cu 1.600 de lei în fiecare zi de leafă. Plus celelalte avantaje. Dar, cum au spus mai toţi, ritmul infernal, condiţiile de lucru (chiar dacă în unele bucătării era aer condiţionat, nu prea se simţea diferenţa) şi rutina au făcut-o să renunţe la un job sigur şi stabil, preferând statutul de free-lancer. Sau zilier, cam tot aia e. Are mai mult timp, nu mai e stress, în plus, fapt oarecum surprinzător, toţi cei cu care colaborează – patronii de restaurante – s-au dovedit foarte serioşi. Plătesc bine şi la timp. Adică, pe loc, la sfârşitul programului de lucru. Marcel FLUERARU