Imobilizarea este un procedeu care se realizeaza in general dupa celelalte tratamente parodontale: detartraj si planare radiculara, aplicatii locale cu substante antimicrobiene si antiinflamatorii, precum si dupa eventuale tratamente chirurgicale. Procedura nu opreste in niciun fel evolutia bolii parodontale, ci ajuta doar la pastrarea dintilor afectati.
Principalele indicatii pentru imobilizarea dintilor parodontotici sunt disconfortul resimtit de catre pacient, mobilitate progresiva, migratie si durere in timpul functiei masticatorii. In cadrul sistemelor de imobilizare nu se includ dintii frontali cu o deplasare vestibulo-orala a marginii incizale mai mare de 2 mm, cei laterali cu mobilitate de gradul II - III (miscare orizontala si verticala mai mare de 1 mm), dintii cu mobilitate produsa de o trauma ocluzala si dintii cu inflamatie si exudat purulent, care nu cedeaza la tratament medicamentos si chirurgical.
Pentru imobilizarea dintilor parodontotici cu pungi parodontale adanci si a dintilor cu procese carioase mari sau obturatii vechi, voluminoase, este recomandata extirparea pulpara. Devitalizarea mai este indicata si in cazul dintilor cu volum coronar mic si celor are au suferit traumatisme accidentale sau chirugicale, precum si in cazul in care pulpa dentara prezinta o reactivitate scazuta.
In mod ideal sistemul de imobilizare trebuie sa cuprinda toti dintii unei arcade si trebuie sa se faca cat mai departe de axul de rotatie al dintelui, aproape de marginea incizala sau cea ocluzala. Aceasta procedura are ca scop consolidarea multidirectionala a dintilor mobili, intr-un bloc pluridentar capabil sa se opuna functional fortelor nocive din timpul masticatiei. Imobilizarea dintilor parodontotici este un mijloc terapeutic de echilibrare functionala, prelungind existenta dintilor.
Adauga comentariul tau