Șezătorile din Postul Crăciunului

Șezătorile, acele adunări tradiționale ce au modelat viața socială și culturală a satelor românești, reprezintă o fascinantă fereastră spre trecutul nostru colectiv. Ele nu erau doar simple întâlniri, ci veritabile sărbători ale comunității, unde se împleteau munca, jocul, muzica și poveștile.

În timpul unei astfel de întâlniri, femeile satului se adunau la casa uneia dintre ele pentru a tors, a cusut sau a țesut. Această muncă manuală era însă doar pretextul pentru mult mai mult. În jurul focului, vârstnicii povesteau întâmplări de demult, oferind astfel o lecție vie de istorie și tradiții. Tinerii ascultau cu urechile ciulite, învățând despre moravuri, eroi locali și legendele satului. „Dar șezătorile nu erau doar despre muncă și povești. Erau și un prilej de sărbătoare. Muzica și cântecul își găseau locul de cinste, cu melodii vechi ce răsunau sub bolta cerului. Tinerii profitau de aceste ocazii pentru a-și etala abilitățile la dans, iar privirile lor se întâlneau, născând adesea povești de dragoste. Pentru tineri, șezătorile erau și un fel de școală a vieții. Aici învățau despre respectul față de tradiții și bătrâni, dar și despre arta conversației și a comportamentului în societate. De asemenea, erau instruiți în meșteșuguri tradiționale, care mai târziu le erau de folos în gospodărire”, a spus antropologul Iustin Mihăilă.

Cele mai frumoase iubiri

La lumina slabă a lămpii cu untdelemn se împletea cu râsetele și glumele celor prezenți. Femeile tinere, îmbrăcate în ii colorate și fuste largi, își aduceau laolaltă torsul, țesutul și broderiile, creând o simfonie de culori și modele. Bărbații, deși mai puțin implicați în activități manuale, participau activ prin cântece, glume și povestiri. Se spunea că în timpul șezătorilor se nășteau cele mai frumoase iubiri, iar tinerii se foloseau de aceste ocazii pentru a-și alege jumătatea. Cea mai așteptată parte a serii era momentul când bătrânii satului începeau să povestească. În jurul focului, cu voci tremurătoare dar pline de înțelepciune, ei împărtășeau întâmplări de demult, legende și basme, țesând astfel o punte între trecut și prezent. Aceste povești erau îmbogățite de melodii vechi, cântate la cobză sau nai, care aduceau cu ele ecouri ale unor vremuri apuse.

Șezătorile erau, în esență, școli ale tradiției și ale bunului simț, unde se învăța respectul pentru muncă, pentru comunitate și pentru trecut. Erau spații în care se țeseau nu doar pânze și ii, ci și destine, se legau prietenii și se păstrau vii tradițiile și obiceiurile strămoșești. În vremea aceea, șezătorile erau un liant social și cultural indispensabil, păstrând vie flacăra identității românești în inima satelor.

Astăzi, în vremea digitalizării și a globalizării, șezătorile par un obicei dintr-o lume dispărută. Totuși, ele continuă să trăiască în amintirile bătrânilor și în poveștile transmise din generație în generație. Reamintindu-ne de aceste adunări, ne reconectăm cu rădăcinile noastre, cu simplitatea și frumusețea unei vieți trăite în comuniune și armonie cu cei din jur.

Maura ANGHEL