546 de ani de la victoria lui Ştefan cel Mare de la Podul Înalt

 

 Bătălia de la Vaslui, menționată, uneori, drept Bătălia de la Podul Înalt, a avut loc în data de 10 ianuarie 1475,lângă Vaslui, între armatele aliate creștine moldo-maghiaro-polone sub comanda lui Ştefan cel Mare și oastea otomano-munteană sub conducerea lui Suleiman Paşa. În pofida diferenței mari de forțe, turcii au suferit o înfrângere zdrobitoare, pierzând (după spusele unor cronicari) o mare parte a armatei. A fost considerată cea mai mare înfrângere a Islamului în fața unei armate creştine, Ștefan cel Mare fiind numit eroul creștinătății.

 

Încă nu mi-am însușit (pe deplin) teoria potrivit căreia Apusul vedea în Ştefan apărătorul, în Răsărit, a creştinătăţii, pe cel care era în măsură să păzească Europa apuseană în faţa invaziei otomane. Într-adevăr, Papa Sixt al IV-lea, numindu-l principele creștinătății, i-a scris: „faptele tale săvârșite până acum cu înțelepciune și vitejie contra turcilor necredincioși, dușmanii noștri, au adus atâta celebritate numeleui tău, încât ești în gura tuturor și ești de către toți foarte mult lăudat.”

Avem ştiinţă de documente care să confirme afirmaţia academicianului Dinu C. Giurescu: „1475 este cea mai strălucită biruinţă militară pe care a repurtat-o vreodată o armată europeană asupra puterii otomane până la 1683”.

Cronicarul polonez Ian Dlugosz, contemporan cu evenimentele: „Căci toate șirurile dinainte în care în frunte erau și secui au fost zdrobite de turci, și amenința un mare pericol pînă cînd [Ștefan] personal se aruncă în mijlocul turcilor exaltați de bucuria victoriei, și cu puterea minunată a lui Dumnezeu a nimicit toate grupările turcești avînd abia 40.000 de luptători, între care cea mai mare parte erau țărani.” Același cronicar polon a scris că: „foarte puțini turci și-au găsit mântuirea prin fugă, căci chiar și aceia care au fugit și au ajuns la Dunăre au fost uciși acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuți, sau au fost înecați de valuri. Aproape toți prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, au fost trași în țeapă. Cadavrele celor uciși le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi și sînt mărturie veșnică a unei victorii atât de însemnate. Toată oastea lui – Ștefan cel Mare – s-a îmbogățit foarte tare din prada luată de la turci, aur, argint, purpură, cai și alte obiecte prețioase.” Același cronicar polon îl numește pe Ștefan un bărbat demn de admirat, la fel ca eroii pe care îi admiră lumea. După părerea acestuia, lui Ștefan ar trebui să i se dea stăpânirea lumii, el să fie conducătorul oștii pe care principii europeni ar trimite-o împotriva otomanilor, deoarece, în timp ce ceilalți principi trândăvesc și își petrec timpul în petreceri sau în lupte mărunte între ei, Ștefan este singurul care a obținut o victorie atât de strălucită împotriva unui dușman care părea de neînvins… Cronicarul anonim scrie că au fost luate de la turci 40 de steaguri, în timp ce unele surse italiene și austriece indică pierderea de către turci a 45.000 de oameni, a 100 de steaguri, întreaga artilerie și capturarea a 4 comandanți. Cronicarul turc Sa’s ed-Din chiar scrie că armata turcă a pierdut majoritatea oamenilor… Cronicarul Jan Stricovschii indică o cifră totală de 100.000 de morți. Căpeteniile de seamă prinse au fost lăsate în viață, dar au fost trimise ostatici la diferiți principi europeni. Singurul eliberat a fost fiul unei căpetenii, Isac (Sac) pașa… În „Letopisețul de cînd s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Țara Moldovei” (Letopisețul anonim al Moldovei), scris în slavonă în timpul domniilor lui Ștefan cel Mare și a fiului acestuia Bogdan al III-lea, citim despre marea victorie de la Vaslui: „În anul 6983 [1475] ianuarie 10, marți, a fost război la Vaslui cu puterile turcești și a biruit atunci Ștefan voievod, cu mila lui Dumnezeu și cu ajutorul lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, care s-a născut din Preacurata Fecioară spre mântuirea noastră. Și le-a dat Dumnezeu pe acele limbi necredincioase în ascuțișul sabiei și au căzut atunci mulțime mare, fără număr și au fost prinși vii mulți, fără număr, care de asemenea au fost tăiați, ci numai pe unul l-au lăsat viu, pe fiul lui Sac pașa. Și steagurile lor și cu schiptrele cele mari au fost luate, mai mult de 40 de schiptre. Și s-a întors Ștefan voievod cu toți oștenii lui ca un purtător de biruințe în cetatea sa de scaun a Sucevei și i-au ieșit în întâmpinare mitropoliții și preoții, purtând Sfânta Evanghelie în mâini și slujind și lăudând pe Dumnezeu pentru cele ce au fost ca dar de la cel Preaînalt și binecuvântând pe țar: „Să trăiască țarul”. Și a fost atunci veselie între oameni și la toate domniile dimprejur și la toți creștinii drept-credincioși, căci a biruit domnul limbile păgâne cu mâna robului său, Io Ștefan voievod. Și însuși Ștefan voievod a făcut atunci mare ospăț mitropoliților și vitejilor săi și tuturor boierilor săi, de la mare până la mic. Și a dăruit atunci multe daruri întregii lui oștiri și lăudând pe Dumnezeu pentru cele ce au fost.” În textul original slavon scrie „Da jive(t) țari”, ceea ce a fost tradus Să trăiască țarul!, cum și este de altfel redat în unele traduceri, în altele apare – împăratul, sau domnul! Ștefan a trimis regelui Ungariei și Principelui Poloniei mai multe steaguri din cele capturate de la turci, la fel și Papei de la Roma, ca semn al biruinței de la Vaslui, împreună cu o scrisoare: „Către coroana ungurească și către toate țările, în care va ajunge această scrisoare, sănătate. Noi, Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor cărora le scriu, și vă doresc tot binele, și vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme și este încă pierzătorul întregii creștinătăți și, în fiece zi se gândește cum ar putea să supună și să nimicească toată creștinătatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc (adică sultanul Mahomed) a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman Pașa. Auzind și văzând noi acestea, am luat sabia în mână, am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare și pe toți i-am trecut sub ascuțișul sabiei noastre.”

*

Ștefan, care preia domnia Moldovei la aproape patru decenii după moartea lui Mircea cel Bătrân, ilustrează perfect strategia de supravieţuire în domeniul militar, în condiţiile de inegalitate între mica sa armată şi marea armată a otomanilor, ajunsă la apogeul coerenţei şi eficacităţii. Nu vom cita decât două episoade din această epopee care se întinde de-a lungul întregii sale lungi domnii (1457-1504): lupta de la Vaslui (1475) şi lupta de la Valea Albă-Războieni (1476). Oastea otomană era condusă în 1475 de Soliman Paşa, care era comandantul a 120.000 de soldaţi. La comanda sultanului Mahomed al II-lea, Soliman porneşte din Albania. Ajunge în Dobrogea, intră în Moldova şi ia drumul Vasluiului. Drumul (punctul al doilea al strategiei) era pustiu; focul distrusese târguri şi sate. Pe flancuri, turcii erau hărţuiţi de cavaleria uşoară. Cei ce se îndepărtau ca să jefuiască erau ucişi. Proviziile întârziau în urma trupelor. La destinaţie, oastea era obosită, flămândă şi hărţuită. I se rezervase un loc în care desfăşurarea era imposibilă. Până la urmă, otomanii au format un cerc ce s-a lovit de patru flancuri moldoveneşti: unul, de nord, le închidea calea; altul, din dreapta, ieşea din ascunzişul pădurii; iar două închideau cercul la sud. Râul Bârlad îi împiedica să scape de o parte, iar de cealaltă erau dealurile. Capcana, bine studiată, a dus la masacrarea a 40.000 de turci. În cronica lui Ureche, meritul bunei strategii este semnalat alături de vitejie şi chiar înaintea ei: Ştefan Vodă îi întâmpină, cu aliaţii săi, pe otomani la Vaslui, «la Podul Înalt, pe care i-a biruit Ştefan Vodă, nu atâta cu vitejia, cum cu meşteşugul». În privinţa uzurii: «că întâi au învăţat de au pârjolit iarba pretutindenea, de au slăbit caii turcilor, cei gingaşi.» Şi, în armonie cu voia cerească, «aşa i-au cuprins pe turci negura, de nu se vedea unul cu altul». Ca lovitura decisivă să fie reuşită, derutarea duşmanului la locul desemnat era importantă: «Şi Ştefan Vodă tocmise puţini oameni dinspre lunca Bârladului, ca să-i amăgească cu buciume şi trâmbiţe, dând semne de război.» Crezând că aceasta e direcţia luptei, oastea turcească s-a îndreptat într-acolo, lovindu-se de obstacolele prevăzute strategic: «…întorcându-se la glasul buciumurilor şi acoperindu-i, iară dindărăt, Ștefan vodă, cu oaste tocmită, i-au lovit joi, 10 ianuarie, unde nici era loc de a-și tocmi oastea… ci aşa ei în-de-sine tăindu-se, mulți pieriră, mulți prinși de pedestrime au fost…» Victoria aceasta, clădită cu mișcări precise, disciplinate, calculate, a făcut ocolul Europei. Papa Sixtus al VI-lea îi scrie apoi lui Ştefan: «numele tău se află pe buzele tuturor.» În Europa s-au tras clopote. La rândul său, Ştefan le scrie şefilor de state europene misive în care prevede că sultanul va veni din nou împotriva sa. Spune că Moldova este o «poartă a creştinătăţii» care, dacă va cădea, «toată creştinătatea va fi primejduită». Le cere să se mobilizeze, pe mare şi pe uscat, fară ezitare. Cere ajutor cât mai este timp şi se angajează să lupte «până la moarte». Mahomed al II-lea nu a întârziat să trimită o nouă armată, mai mare (150.000 de oameni), cu o pregătire mai bună, cu ajutoare tătăreşti şi muntene. Armatei otomane îi ia vreo două luni să ajungă de la Adrianopol în Moldova şi să se pregătească de drumul spre nord, pe valea Siretului. Necazul lui Ştefan era că ostaşii săi trebuiau trimişi să facă faţă unui val de pradă al tătarilor, astfel că el rămânea să fie apărat de curtea sa, adică de vreo 10.000 de oameni. Era greu de întrevăzut în iulie 1474 o victorie precum cea din 1475. Strategia urmărea, desigur, o minimizare a pierderilor proprii şi o maximizare a celor turceşti. Ea conţinea, conform regulii stabilite, uzura cea mai activă şi pustiirea zonelor parcurse de duşman, pe lângă alegerea unui punct strategic de înfruntare pe marginea unui platou împădurit de la Războieni sau Valea Albă. Atacă moldovenii; contraatacă, în faţă, turcii; moldovenii se retrag în spatele unui şanţ şi al unui val de pământ din pădure, întărit cu trunchiuri de copaci. Seara, otomanii considerau bătălia câştigată, dar, după ce şi-au numărat morţii de pe platou şi din pădure, circa 30.000 de oameni, au văzut că preţul fusese mult mai mare decât câştigul. A urmat asedierea cetăţilor lui Ştefan de la Suceava, Hotin şi Cetatea Neamţului, care au rezistat. Iar Ştefan câştiga timp pentru a-şi reface o oaste de 16.000 de oameni, strângând «păstorii din munţi şi argaţii», cum spune cronicarul. Sultanul, care aducea cu el un înlocuitor al domnului moldovean, a decis să se retragă, dar avea să fie hărțuit până la Dunăre, unde Ștefan a izbutit să recupereze prada luată de turci. Cronicile turcești înregistrează bătălia de la Valea Albă ca pe o victorie a sultanului care conducea trupele otomane. Apusul, cronicile lui și istoria au înregistrat, fără ezitare, cele două bătălii (1475 și 1476) ca fiind câștigate categoric de moldoveni, cu glorie deplină. Bătălia din Codrii Cosminului, care are loc la două decenii de la invazia eșuată a lui Mahomed al II-lea, se dă în 1497 împotriva regelui polonez Ioan Albert – pornise o campanie pentru eliberarea Chiliei și Cetății Albe, pierdute de Ştefan în războiul cu Baiazid al II-lea (1484). Dar principalul său scop era acela de a-1 înlocui pe Ştefan cu un Jagellon şi de a dispune de Moldova într-un avânt expansionist spre Marea Neagră. Au fost prezente toate elementele de strategie ale armatei mici împotriva unei armate superioare, dispunând de cavaleri cu armuri şi de tehnici eficiente. Uzura a fost şi ea prezentă (la trecerea Prutului, de pildă), dar ceea ce-i demoraliza pe invadatori era asediul prelungit, fără succes al cetăţilor moldoveneşti. Cronicarul spune că ei «le-au bătut zi şi noapte, trei săptămâni, şi nimic n-au folosit». Tabăra poloneză nu putea să se aprovizioneze din cauza hărţuirii ei de către moldoveni. Voievodul Transilvaniei, venit cu ajutoare pentru Ştefan, încercă să medieze pacea între asediatorii slăbiţi şi moldovenii rezistenţi. Ioan Albert ridică asediul şi sună retragerea prin Codrii Cosminului, aşa cum prevedea armistiţiul. Acolo s-a aplicat însă magistral lovitura finală a moldovenilor: aceştia au închis ieşirea şi au ocupat flancurile, iar cronicarul vorbeşte de copacii tăiaţi până la coajă, care erau prăvăliţi asupra polonezilor. Din cavalerii teutoni n-au rămas decât «platoşe sparte», se plângea un martor ocular. Atât cronicarii polonezi, cât şi cei moldoveni s-au ocupat atent de acest eveniment dureros pentru planurile pline de avânt concepute de Polonia în politica sa estică. Ele ţinteau în special Chilia şi Cetatea Albă, cetăţi luate de Baiazid de la Ştefan cel Mare şi considerate o adevărată cheie a regiunii. Iniţial, Albert îi anunţase lui Ştefan intenţia lui de a-i sprijini pe moldoveni pentru ca ei să recucerească cetăţile, pe care voia, de fapt, să le ţină pentru el. «Înţelegând acestea Ştefan Vodă», scrie Ureche, «din iscoadele ce pururea trimitea, să ştie încotro merge craiul cu oastea leşească, cum crai l-au videnit şi vine asupra lui…», a luat măsuri de apărare. După asediul Sucevei, Ştefan pregăteşte pădurea prin care s-ar fi putut retrage polonezii, tăind copacii aproape de pământ ca să fie apoi uşor de prăvălit. Eficienţa capcanei este descrisă amănunţit de Ureche: când ostaşii poloni intră în pădure, «moldovenii, lovindu-i din toate părţile şi năruind copacii cei înţinaţi asupra lor, multă oaste leşească au perit, unii de oşteni, alţii de ţărani, ce le cuprinsese ca cu o mreajă calea, alţii de copacii cei înţinaţi». Cei care au scăpat au avut parte de un nou masacru în satul Lenţeşti şi de încă unul la trecerea Prutului, la Cernăuţi – încă o dovadă că Ştefan lupta «nu atâta cu vitejia, cum cu meşteşugul»… Am putea spune că Ștefan a consacrat, înainte de toate, ca pe un principiu primordial evitarea luptei directe, faţă în faţă, a confruntării în câmp deschis, împiedicarea adversarului de a-şi folosi supremaţia numerică sau tehnică. Este respingerea dc plano a agendei inamicului, a schiţei sale strategice. Puterea acestei idei este atât de mare, încât ea reapare în strategiile paşnice şi apoi în profilul mental al românului. În al doilea rând, uzura urcă pe scara strategică până la a deveni principalul instrument de înfrângere a duşmanului. Ceea ce pare a fi doar o hărţuire marginală, minoră, se substituie, de fapt, luptei faţă în faţă. Când ajunge în locul prielnic izbirii ei, armata duşmană este deja înfrântă moraliceşte, atinsă în vigoare şi forţă, obosită şi derutată. Şi, în fine, acest teren fatidic – locul strâmt – nu este decât maxima ostilitate, la care a fost conjurat întreg mediul geografic şi istoric al Ţării Româneşti. Tot ce era în ţară, «râul, ramul», îi ocrotea pe oamenii locului şi era duşmanul invadatorului. Locul strâmt nu este spaţiul unei ultime desfăşurări a armatei inamice, ci a unei părţi a ei, faţă de care trupele proprii au o superioritate măsurată. Duşmanii care intră în cerc pier, restul oastei lor devenind o puzderie de oameni îngroziţi care caută să se salveze fugind. Rosetti scrie că în timpul lui Ştefan se manifestă trăsături care denotă o organizare superioară şi o disciplină totală. Marşuri lungi şi repezi, servicii de siguranţă, cunoaşterea perfectă şi detaliată a terenului, urmărirea energică a duşmanului. Facem cunoştinţă cu instituţia militară pe care o constituia oastea. Se trecea uşor şi fără crâcnire de la starea de plugar la cea de ostaş. Era o continuitate între viaţa de toate zilele şi cea de luptă, o trecere lină de la coarnele plugului la arcuri şi suliţe. Oastea răspundea la comenzi scurte, care o întruneau sau o dislocau. După bătălie, pe timpul lui Ştefan, unii soldaţi nu plecau la casele lor până nu ridicau mănăstirea sau biserica votivă. Nici subtilitatea, nici îndrăzneala strategiei de înfruntare a duşmanului n-ar fi dat roade dacă oastea n-ar fi funcţionat cu precizia unui mecanism îndelung elaborat şi perfecţionat. O altă dimensiune vine să se adauge tradiţiei primelor secole prin atenţia acordată fortificaţiilor şi, în primul rând, cetăţilor. Acestea sunt o dovadă a puterii statului, dar locul pe care îl ocupă ele la români se datorează caracterului lor de stăpâni sedentari şi durabili ai aceluiaşi teritoriu, străin de premisele şi tradiţia nomazilor. Dacă strategiile nomazilor erau îndreptate îndeobşte spre dominarea altor popoare, sedentarismul a înclinat întotdeauna spre defensivă. în secolul al XVI-lea, se puteau număra la un moment dat în cele trei ţări româneşti mai bine de douăzeci de cetăţi întărite. Pe măsură ce s-a introdus artileria – care a jucat un rol esenţial în cucerirea Constantinopolului la 1453 –, cetăţile s-au întărit şi s-au «înarmat cu tunuri», aşa cum s-a întâmplat cu un zid ridicat de Ştefan la Cetatea Albă în 1454. Miron Costin scrie: «toate cetăţile acestea erau la început mai mici şi aveau numai partea din mijloc ca nişte turnuri; zidurile de jur-împrejur le-au făcut Domnii, atât la Hotin, cât şi la Suceava, Tighina şi Cetatea Albă; cele mai multe au fost făcute de vestitul Domn, bătrânul Ştefan Vodă. În ceea ce priveşte oastea românilor ca instituţie de bază, ea începe să pălească în secolul al XVII-lea, când armatele se formează peste tot cu lefegii. Câteodată, formaţiuni întregi venind din alte ţări erau contractate, temporar sau pe o lungă durată, ca armată proprie. Iar declinul major al oastei tradiţionale are loc în secolul al XVIII-lea.