Avocatul poporului. Neales de popor. Şi care popor?

Nu ştiu cum se explică, dar locuitorii şi, mai ales, conducătorii din spaţiul mioritic au o fenomenală capacitate de copiere - asta dacă nu preferaţi să fiu foarte sincer, deşi, în acest caz, nu-mi face deloc plăcere şi nici onoare, şi să spun de-a dreptul de maimuţăreală. Acest fenomen, asociat cu obişnuinţa de a asculta şi executa ordine venite dinspre diferite puncte cardinale – cândva situate în est, după 90, în vest -, duce la tot felul de situaţii, unele ridicole, altele – grave. Aduc aminte doar de copierea unor mari pasaje din constituţii străine, ceea ce a dus la realitatea că avem o lege fundamentală nu prea adaptată la realităţile şi cerinţele noastre (începând cu situarea statului undeva între cal şi măgar, adică republică semi-prezidenţială), dar şi – asta reprezintă contribuţia originală – plină de ambiguităţi, ce au permis, permit şi vor permite tot soiul de interpretări, în vorbe, dar şi în fapte.

Tot la capitolul „copy-paste” ar trebui trecută crearea instituţiei denumite, pe cât de pompos, pe atât de puţin justificat de bilanţul acţiunilor de până acum, „Avocatul poporului” – aflată, în aceste zile, în centrul discuţiilor şi controverselor. Lucrurile se întâmplau taman pe vremea dezbaterilor privind prima Constituţie postdecembristă, moment în care se afirma: „Avocatul poporului. Este vorba, atât pentru parlamentari, cât şi pentru noi, de o noutate absolută, fiind împrumutată (pe ce termen, n.m., D.O.), din constituţia Suediei, în care funcţia e denumită ombudsman”, şi care desemna o persoană însărcinată să-i apere pe cetăţeni de excesele de putere ale administraţiei publice. Numai că, s-a omis şi se omite în continuare a preciza că, în spaţiul scandinav, ombudsmanul este o personalitate independentă, care are sarcina să examineze plângerile cetăţenilor împotriva administraţiei.

Cu totul altfel stau lucrurile la noi. Atât în ceea ce priveşte prima parte a sintagmei subliniate (nu am să dau nume, dar nu toţi trecuţii prin vârful acestei instituţii nu au îndeplinit această condiţie), dar, îndeosebi, cea de a doua parte, noţiunea de independenţă fiind sublimă, dar, în majoritatea cazurilor, lipsind cu desăvârşire, numiţii simţindu-se datori să mulţumească celor care i-au propulsat, ori spijinit ulterior, chiar dacă aceştia erau din tabere diferite.

Despre avocatul poporului din România se poate spune orice, numai că ar fi ales de popor – nu. Desigur, ar fi şi cam greu, dar s-ar putea face „la pachet” (inclusiv şi cu alte demnităţi importante) cu alegerile prezidenţiale. Primii doi ocupanţi ai funcţiei, Paul Mitroi (fost opozant al regimului comunist) şi Ioan Muraru (specialist în drept) s-au încadrat mai bine în criterii, şi şi-au dus la capăt unul, respectiv două mandate. Apoi a început degringolada: Gheorghe Iancu a stat doar vreo 10 luni, fiind demis de USL, iar Anastasie Crişu, aproape un an, după care a demisionat. Victor Ciorbea (de o independenţă situată sub semnul întrebării), a rezistat un mandat. Succesoarea, Renate Weber (şi ea de o independenţă demnă de Cartea recordurilor, când faţă de Soros, când faţă de PNL sau ALDE sau PSD...) pare a nu putea contabiliza mai mult de doi ani, având în vedere că a fost mazilită şi se aşteaptă – asta doar în urma intervenţiei Comisiei de la Veneţia! – doar o confirmare a Curţii Constituţionale pentru ejectare. Pe margine se încălzeşte udemeristul (personalitate certă şi independent, desigur) Fabian Gyula. Referitor la ultimele două nume, având în vedere certa lor origine daco-romană, ar trebui ca numele complet al instituţiei să fie „avocatul poporului român”.

Ca şi în alte cazuri, impunerea unor oameni în funcţii de către clasa politică duce exact la anularea puterii pe care le-ar putea avea acele funcţii!