Anecdote şi pamflete

Revăd însemnările pe care mi le-am făcut la lectura cărţii „Absurdistan, o tragedie cu ieşire la mare” a lui Dorin Tudoran. Gândeam şi scriam la apariţia ei că presa postdecembristă ar fi arătat poate altfel cu jurnalişti sau şefi de publicaţii, posturi de radio şi televiziune de talia autorului acestei cărţi. Oricum, ar fi fost de dorit ca gazetarul postdecembrist să citească cu atenţie eseurile, dar mai ales pamfletele şi articolele polemice ale lui Dorin Tudoran. Într-un text intitulat „Puţoiul zilei”, Tudoran evocă o figură emblematică a presei româneşti: „…până la urmă, nimeni nu-ţi poate băga în buzunar calităţi pe care nu le ai, cum tot nimeni nu pare azi interesat în presa românească de a îndruma paşii «lupilor tineri» încât să-i ferească de-a deveni, prea repede, «jigodii bătrâne». Să fi dispărut oare o întreagă şcoală, odată cu moartea unor oameni ca Mircea Grigorescu? Le spune ceva tinerilor de azi numele acestui uriaş om de presă? Probabil că nu. Prima lecţie despre ceea ce se face şi nu se face pentru a nu mânji numele de gazetar am primit-o de la dl. Grigorescu, într-o dimineaţă de vară, în Piaţa Amzei. M-a invitat la «roşii cu brânză şi un castravete»... S-a uitat la mine şi a zis: «Dacă eşti din ăia care cred că tot ceea ce-ţi trebuie e doar talent, apucă-te de altceva. Dacă nu, ascultă bine la ceea ce-ţi spun acum. Şi, fii atent, una e să fii tânăr şi alta să fii un puţoi. Ne-am înţeles?»”.

Tânărul Dorin Tudoran a înţeles bine şi pentru totdeauna lecţia celui ce avea să moară tot în Piaţa Amzei acoperit, până la venirea ambulanţei, cu ziare de la un chioşc din zonă. Nu putea trece fie şi ultima sa zi pe pământ fără să-şi ia porţia de presă! Într-adevăr, talentul e necesar, dar nu şi suficient. Ce te faci însă când nici măcar talentul nu-i dă afară din casă pe „lupii tineri” (de cultură şi gramatică ce să mai vorbim?!), pe „jigodiile bătrâne” ori pe doamnele şi domnişoarele Cucu, ce combat zi de zi, seară de seară, în „editoriale” şi talk-show-uri!?

Nu cunosc o definiţie mai inspirată şi mai memorabilă a acestei ţări decât cea aparţinând autorului Micului tratat de glorie şi al Pasajului de pietoni, care este poetul şi gazetarul pur-sânge Dorin Tudoran: „În România se întâmplă mereu lucruri foarte interesante, fiindcă nu se întâmplă niciodată ce trebuie”. Problema numărul unu a ei, a noastră, nu e atât corupţia, care, în definitiv, este mai mult un efect decât o cauză a tuturor relelor, cât lipsa de caracter. Iar această problemă, de care se plângea principele Carol I, după cinci ani de la venirea sa în România, într-o faimoasă scrisoare scăpată în presa germană, ce i-a scandalizat foarte tare pe politicienii dâmboviţeni ai vremii, mă tem că este insurmontabilă pour toujours.

Pe scena „Republicii Române Absurdistan” se perindă foşti şi actuali preşedinţi, premieri, miniştri, politicieni demagogi şi corupţi, consilieri prezidenţiali, dar şi intelectuali cu ifose elitiste, scriitori rataţi, filozofi închipuiţi, plagiatori ordinari, ziarişti mercenari etc. O faună diversă. Singura care rămâne nevăzută în suferinţa ei este „România profundă”. Atâta cât mai există şi ea! Când „ies”, cu măştile trase de condeiul lui Dorin Tudoran, personajele acestea par să nu mai aibă nici o şansă la o altă imagine, atât sunt de expresive şi de adevărate. În publicistica sa se mişcă, animată de o pană pe cât de ascuţită, pe atât de necruţătoare o faună ameţitor de bogată şi de pestriţă: corupţi până în măduva oaselor, deghizaţi în mari luptători anticorupţie, politicieni de doi bani, sforari care fabrică aşa-zise platforme politice şi lideri fără carismă, demagogi fără scrupule, ciocoi vechi şi noi, pescuitori în ape tulburi, paranoici şi hoţi ajunşi în fruntea bucatelor, tineri politicieni cu aspect şi comportament de gigolo ori cu ifose de intelectuali, dar vădind o jalnică lipsă de proprietate a termenilor şi, cum ar fi spus Al. Piru, fără nici un talent, şuţi pe post de consilieri prezidenţiali, intelectuali elitişti puşi să promoveze o anumită cultură românească pe bani publici, giruete rafinate, dar şi groteşti, lipite de sticla televizorului, „dilematici... trudind cu entuziasm” la curtea tuturor stăpânilor etc.

Un pamflet al lui Dorin Tudoran se intitulează Macaroane pe urechi sau anecdote mari despre oameni micuţi. Memorabil este portretul „preşedintelui jucător: „Pe masa de biliard a politichiei româneşti, dl. Băsescu este tacul negeluit care nu se sfieşte să rupă de fiecare dată postavul verde al competiţiei. Privind cu un ochi la slănină şi cu altul la făină, Domnia sa hăituieşte bilele cu o violenţă de neaflat pe scările Richter şi Mercalli. Pentru dl. Băsescu, cele şase găuri ale mesei de joc nu sunt decât şase gropi de gunoi în care ţine să-i afunde pentru totdeauna pe «ăilalţi»”. Să mai citim câteva rânduri şi din pamfletul Trabantu’ şi levantu’: „Ajuns la Cotroceni, dl. Pleşu se apucă de plătit poliţe. Îl destituie pe dl. Buzura printr-o hotărâre a dlui Băsescu. Fireşte, mârlănia spiciuleţului şi cinismul râsului prezidenţial rămân profund băsesciene. Totuşi, în acest caz, preşedintele l-a slujit pe consilier şi nu invers; o inversare de roluri cam nepotrivită. Pe vremuri, exista ştiinţa punerii batistei pe ţambal pentru a mai lua ceva din stridenţa cântării. Chiar e criză de şifon la Cotroceni?/ Dl. Patapievici este unul dintre intelectualii proeminenţi ai României. Intrarea sa pe poarta din faţă a unei instituţii culturale ar trebui să fie o bucurie. Numai că, dedesubturile rocadei au creat o situaţie deplorabilă. Cât priveşte imensa admiraţie a dlui Băsescu pentru dl. Patapievici, faceţi un test: luaţi o pagină scrisă de ultimul şi puneţi-o sub ochii celui dintâi. E posibil ca în mai puţin de un minut dl. Băsescu să facă pluta pe parchet. Noroc cu dl. Pleşu care-i poate descânta de deochi”.

Închei, oprindu-mă o clipă la un excelent interviu realizat de Daniel Cristea-Enache pentru Adevărul literar şi artistic şi intitulat „Şah la orgoliu”. Dorin Tudoran sfârşeşte convorbirea cu criticul şi publicistul amintit într-o notă gravă: „Există, d-le Cristea-Enache, o întrebare care vă frământă şi pe care nu mi-aţi adresat-o pe şleau, dintr-o delicateţe pentru care vă mulţumesc. Aţi început cumva formularea ei, în câteva rânduri, dar v-aţi oprit undeva la sfertul ori la jumătatea drumului. Ea ar suna cam aşa: «D-le Tudoran, aţi ratat ori nu?». În varianta ei şi mai neiertătoare, întrebarea ar putea suna chiar: «D-le Tudoran, sunteţi, totuşi, conştient că aţi ratat?». Oricare ar fi varianta pe care aţi alege-o, răspunsul meu la întrebarea dvs. este unul şi acelaşi. Pe cât de simplu, pe atât de trist: «Da»”.

Numai că Dorin Tudoran nu se poate să nu ştie că nu ratează decât cei care au ce rata. Proştii şi canaliile nu ratează nimic pentru că nu au nimic de pierdut. Ei numai câştigă, ei dobândesc victorii după victorii sau, mai nou, succesuri... 

Constantin Coroiu

Sursa foto.