Lucrarea în spirit şi vămile întocmirii lumeşti

O saga a televiziunilor locale şi regionale a scris Petru Frăsilă în cei aproape douăzeci şi şase de ani de televiziune şi în câteva cărţi – „De la om la om... din culisele televiziunii”, „Libertatea de a fi ziarist interzis”, „Viaţa pe tabla de şah”, „Galeria cu oglinzi (Portrete pentru fiul meu)”, „Violarea dreptului de exprimare (Cazul Frăsilă si Ciocârlan contra România)” – în care transcrie avatarurile unui jurnalist (fondator, acţionar, admi­nistrator) prins în maelströmul unei realităţi nu o dată duşmănoase; miracol, „dar de la Dumnezeu”, supravieţuirea posturilor de televi­ziune regionale şi cărţile tipărite se face cu trecerea prin vămile succesive ale „întocmirii lumeşti”, cum spune într-un inspirat şi amar „Cuvânt înainte” la volumul de dialoguri, cu o apăsată proiecţie autobiografică, „Invitaţie la un ceai” (Editura Timpul, 2017), nu lip­sit, însă, de contradicţii pentru că, iată, omul de televiziune pare a intra în conflict cu scriitorul: „Trăim în aceşti ani o schimbare a modelului de comunicare, la care mass-media clasică nu a găsit reacţia cea mai potrivită pentru a-şi asigura supravieţuirea confor­tabilă. Suportul erei Gutenberg, hârtia, apune, încet-încet, pentru presa tipărită, iar formatul rigid al produsului de televiziune a căpătat o elasticitate greu de anticipat în urmă cu câtăva vreme”. Un filosof a spus că memoria e cea mai mare pedeapsă pe care a dat-o Dumnezeu omu­lui; în vreme ce uitarea e cel mai mare bine. Şi exemplifică spusele cu povestea lui Loth şi a Sarei, din Vechiul Testament: victima, Sara este cea care n-a putut uita casa din ce­tatea pedepsită, cel care se salvează, Loth este cel care are puterea să nu privească înapoi, deci, să uite. Dar e aşa? În una din antiutopiile scrise (şi ecranizate) ale timpului nostru, un scriitor imagina (nici nu-i trebuia prea multă imaginaţie, cum se vede) o societate care renunţă la me­moria sa prin arderea „depozitului” acesteia: nişte roboţi ai televizorului, ai ecranului computerului şi ai viitorului „luminos” sunt puşi în slujba unei noi Inchiziţii, a cărţilor pe care le ard oriunde le află, iar pe posesorii lor îi ucid. Câţiva oameni se salvează undeva, la marginea oraşului, în mlaştini, memorând cărţile arse: în spiritul, dar, mai ales, în litera lor. Cine sunt aceştia? Actori? Nu, pentru că nu interpretează, ci spun cărţile şi, prin asta, trăiesc. Scriitori? Nu, pentru că aceştia nu au memoria cărţilor scrise de alţii. Critici literari? Nu, pentru că ei ar fi eliminat pasajele considerate „nesemnificative”. Roboţi? Nu, pentru că tocmai se as­cundeau de cei „din oraş”. Poate, oameni, pur şi simplu, înzestraţi (iar nu pedepsiţi de Dumne­zeu) cu o bună memorie. Cartea e memorie, e trecutul care vorbeşte în prezent, salvându-ne sufletul şi viitorul. Memoria e cartea; uitarea e în lumile virtuale. În fapt, „Galaxia Gutenberg” se răzbună: Petru Frăsilă are zeci şi zeci de casete, cu mai bine de douăzeci de ani de „ceaiuri”, pe care le trece pe suportul de hârtie al cărui apus, cum se vede, încă e de­parte, dincolo de înşelătoarea linie a orizontului.

„Îmi place să spun despre mine că sunt un povestitor”, se confesează Petru Frăsilă ziaristului (pe suport de hârtie) Dan Iacob, într-un dialog care prefaţează „ceaiurile” cărţii; trece repede, păstrând, însă, „nevoia de a povesti”, din ipostaza intervievatului la aceea a realizatorului de emisiuni, care pune întrebări: un povestitor incisiv, percutant, elegant şi binevoitor cu interlocutorii săi, ştiind ce şi când să întrebe, dar, mai ales - lucru rar, astăzi! -, să asculte. Trec pe la ceaiul de la ora cinci, care se serveşte, de ani de zile, la Tele 'M (Neamţ) şi TeleMoldova Plus, personalităţi politice cărora gazda le caută celălalt chip, ascuns, al persoanei de pe scena publică; Traian Băsescu e, în faţa ceştii cu ceai, tatăl „foarte mulţumit” că are două fete şi căpita­nul de cursă lungă, „singur în faţa pericolului”, mărturisirile restituind profilul unui învingător, al unui bărbat puternic, având o „pasiune privată”, agricultura, condamnând cealaltă pasiune, a oame­nilor politici care „murdăresc totul”; Adrian Cioroianu care face un scurt inventar al lumii din jur ce „se prăbuşeşte”; Teodor Meleşcanu, din ipostaza ministrului de Externe, punctează dezechilibrul de forţe de la Marea Neagră, relaţiile problematice cu Ungaria şi Ucraina, dar şi aceea, specială, cu Republica Moldova; Daniel Barbu, venit la Iaşi cu ocazia inaugurării, după restaurare, a castelului de la Ruginoasa, vorbeşte despre cele două „vieţi” ale sale, înainte şi după 1990; Cristian Diaconescu atinge subiectul sensibil al ra­portului dintre diplomaţie şi decizia politică „majoră”, iar Vlad Bejan, într-un interviu cât o schiţă autobiografică, face câteva portrete memorabile ale unor mari unionişti basarabeni (Pan Halippa, profesorii Ierhan, Grosu şi Năstase, Elena Alistar, Ion Inculeţ).

Fibra de povestitor şi plăcerea evocării unor fapte şi oameni din trecutul recent sunt foarte vizibile în dialogurile cu scriitori, cineaşti şi publicişti; Cassian Maria Spiridon povesteşte despre revistele „Convorbiri Literare” şi „Poezia” - mijloace de „educare lirică a celor ce iubesc poezia”; Dan Piţa îşi spune filmele care au contribuit la ceea ce s-a numit „rezistenţa prin cultură”; Pavel Coruţ, cu visul său, comic, e drept, „de a ajunge la 150 de cărţi” pentru a depăşi „baremul european”(!), nu scapă prilejul de a se lansa în fraze profetice, per­fect găunoase (gen: „Neamul nostru a plâns cu lacrimi tăinuite, a strâns din dinţi şi a mers înainte, iar în condiţiile actuale îi revine o sarcină foarte grea. Trebuie să facem pace între Est şi Vest”), pe care, îngăduitor, Petru Frăsilă i le permite fără a le amenda; Valeriu Ştefan, fost ziarist la Radio Iaşi, evocă vremea Cenaclului „Columna”; Eugen Simion, în ipostaza de „Buni(c)”, nu uită să observe „adamismul” nostru şi să ne reamintească misiunea de la care pare că abdicăm prea repede: „Lupta noastră este, acum, să ne împăcăm între noi, să ne reconstituim valorile, să nu ne distrugem trecutul, să nu-l demitizăm tot timpul, că asta facem de douăzeci de ani. Ca să fim, în continuare, ca să păstrăm limba română, să o cultivăm, trebuie să publicăm pe clasicii modernităţii”; Daniel Condurache, o institu­ţie de presă nu doar a Iaşului, Alexa Visarion care ne atrage atenţia asupra faptului că „telefonul mobil nu face oameni”, Constantin Simirad, retras la pensie, în vremea „când a devenit propriul său stăpân”, Adi Cristi, marcând rosturile creaţiei în ordinea existenţei înseşi, apoi, oameni de ştiinţă şi de afaceri, medici - Cătălina Arsenescu Georgescu, la ora unui bilanţ profesional, Grigore Tinică, un om aproape de inima noastră, la propriu şi la figurat, Eugen Târcoveanu (cu o frază antologică: „Se pare că toată inteligenţa chirurgicală de la Bucureşti a provenit de pe aceste meleaguri”) -, primarul Iaşilor, Mihai Chirica, istoricul Cătălin Turliuc (care îl sfătuieşte de bine pe omul de televiziune: „Ar fi bine să faceţi un jurnal numai cu şti­ri bune”, spune acesta), întregesc sumarul unei cărţi care se scrie din memoria peliculei pentru a se adresa, pe suportul său inalterabil, memoriei noastre colective.

Ioan Holban