Mărturisirea unui pierdut în lumină

În „Jurnalul fericirii” la care m-am referit şi săptămâna trecută, marcând astfel apariţia la Editura Polirom a unei noi ediţii a acestei opere, o ediţie critică acreditată ca fiind şi una definitivă, textele eseistice pe diverse teme, comentariile despre scriitori, artişti, opere, evenimente şi personalităţi istorice sunt nu o dată entuziaste, chiar exaltate, dar întotdeauna scrise admirabil. În închisoare diaristul stabileşte împreună cu Nicolae Balotă că Doktor Faustus comportă trei nivele de lectură. De lectura proaspătă a lui N.Steinhardt beneficiază, aşa-zicând, şi scrieri mai modeste, precum nuvela „Călătorului îi şade bine cu drumul” a lui Brătescu-Voineşti în care descoperă „trăsăturile esenţiale ale sufletului românesc”. Nu ezită să-l compare cu Caragiale, cel din „Noaptea furtunoasă” şi „Grand Hotel Victoria Română”, dar şi cu Rabelais. Nuvela lui Brătescu-Voineşti este în opinia sa una din „formele paradisului general românesc”, cărora „nu li s-ar putea raporta viziunea – jovială şi ea – a unui Rabelais. La Rabelais, ca şi la Falstaff, masa nu e atât prilej de bucurie cât de ipostază rudimentară de «crăpelniţă». Rudă bună a kermessei flamande, e şi străbuna multor «happeninguri» ale contestatarilor de astăzi, din Olanda şi de aiurea; în jurul mesei nu se realizează înfrăţită prietenie, fiesta multiplicatoare de voioşii, ci tot atâtea prezenţe egocentrice, care se conced pentru că altfel nu se poate, dar nu încetează de a se «proiecta» adversativ. Comesenii noştri însă, eroii (ori figuranţii) lui Brătescu-Voineşti, pe plan întrupat, repetă – pe cât se poate – euforia banchetului platonician, se împărtăşesc din esenţe în chip nematerialnic”.

La o privire superficială sau complexată trimiterile la Caragale, la Rabelais, la banchetul platonician par exorbitante. Ele sunt însă relevante în ideea pe care vrea să o ilustreze ilustrul cărturar.

Ardealul îi dă fiecărui român sentimentul că este întreg. Ardealul nu e doar geografie, istorie, cultură, existenţă tragică, Horea, Ioan Inochentie Micu-Klein, Avram Iancu, Slavici, Goga, Rebreanu, Blaga şi atâţia alţi „păzitori ai solului veşnic”, cum zicea Călinescu. Ardealul este toate acestea şi mult mai mult. Este inima, este sufletul românismului. Iată-l pe N.Steinhardt fascinat de lumina inconfundabilă a unei dimineţi în spaţiul cosmic şi moral al Ardealului, acel tărâm unde – notează el - „au fost dureri şi au cântat păsări triste, dar n-au rămas urme de mâl turcesc, nimic levantin, hâd, deşucheat, care să aducă aminte de miştocari, de giamparale, de chirpici, de isarlâc… La ora matinală totul e încă proaspăt şi neîntinat, totul pare mai vast, mai pur, mai pus la punct, mai integrat în civilizaţie şi în Mitteleuropa. Românismul cu faţa spre apus, cu aşezări rurale unde precumpăneşte piatra, cu ştiinţa îndărătniciei de a dura în demnitate. Analecte, thesaure, chrestomaţii, Petru Rareş, Aurel C.Popovici... Fiori de patriotism, în vreme ce, solemn şi negrăbit, punctual şi ţanţoş, ca tot peisajul, se ridică un soare de pe acum matur, cu pântec de domn notar”.

Aproape tot ce intră sub ochiul şi sub pana monahului de la Rohia este nu numai reflecţie şi subiect de reflecţie, ci şi literatură: fie că e vorba de o fiinţă umană ori de un peisaj din natură, de mediul concentraţionar sau de pacea şi liniştea unei străzi din Bucureştiul interbelic, într-o după-amiază de vară; de o reuniune prietenească încărcată de spiritualitate a unor intelectuali; de o gară ori de o mănăstire unde timpul are alt ritm şi alt sunet decât cel din care vii apăsat de bunele şi relele omeneşti; de un eveniment, o figură istorică sau o capodoperă a artei universale, precum „Chemarea Sfântului Matei” a lui Caravaggio, ce narează un tulburător eveniment biblic, sau de un vis într-o noapte la Jilava transfigurat de Steinhardt într-un poem în proză de o răscolitoare metafizică, amintind de marii poeţi mistici ai lumii: „Mă trezesc în plin vis. Sunt cuprins într-o lumină cu desăvârşire albă şi strălucitoare, ce mă înconjoară din toate părţile. Am senzaţia că mă aflu aşa de mai mult timp însă că abia acum realizez situaţia. Dintr-odată ştiu şi înţeleg ce e lumina aceasta, că e lumina Taborului şi, fără să aud cuvinte, pricep că domnul îmi spune: Eu sunt. Lumina nu numai că mă înconjoară, mă şi poartă, mă leagănă, mă copleşeşte. O fericire nespusă mă ia întreg în stăpânire. Şi creşte din clipă în clipă; se revarsă asupră-mi în valuri din ce în ce mai mari, mai irezistibile. Din toate părţile lumina şi fericirea scânteiază, pulsează şi nu-mi dau răgaz să răsuflu. Din fiecare percepere a unei încântări supreme ele fac în clipa următoare neant şi nimicnicie şi-mi deschid noi praguri unde totul este neasemuit mai luminos şi mai ameţitor. După un popas de o clipă valurile de lumină şi de fericire se pun serios pe treabă, cu nădejde şi temei, şi se pornesc a mă desfiinţa, a nu lăsa nimic din mine şi a mă contopi cu desăvârşire în neaua aceea care acum trece prin toate culorile curcubeului, e roşiatică, e albăstruie, e azurie, e de un verde aproape imperceptibil, spre a redeveni iar albă, de un alb nou, greu, consistent care apoi se destramă şi se preface într-un fel de nesfârşită pulbere luminoasă. Eu sunt, repetă fără cuvinte vocea; şi nu mai cunosc nimic altceva decât fericirea care – în sfârşit – nu se mai înverşunează asupră-mi, dar nu încetează totuşi de a se dezvălui mereu alta, mai nebănuit de intensă, mai alb luminoasă. Încetez de a fi, mă pierd în lumină”.

Acest film oniric al unei ascensiuni în mai multe trepte către marea revelaţie, către mântuire, motivează pe deplin, el singur, insolitul titlu: „Jurnalul fericirii”.