Sorin Gherguț, Orice. Uverturi & reziduuri, Editura Pandora M, București, 2011, 144 p.

Ciudată dar interesantă opțiunea colecției Pandora M – satelit al editurii Trei – de a inaugura o serie nouă de poezie („Cercul Poeților Apăruți”) cu un autor precum Sorin Gherguț. În primul rând, pentru că – se vede de la o poștă – stilul lui nu seamănă mai deloc cu producțiile poetice recente și va fi greu de urmat într-o colecție cât de cât coerentă. Cu suflul lor autenticist și întunecat, douămiiștii sunt tot ce poate fi mai îndepărtat de livrescul extrem al lui Sorin Gherguț. Dominant e, la fel ca în volumul de debut de acum mai bine un deceniu, un exhibiționism lingvistic permanent. Calambururile de tot soiul, intertextualitatea fățișă, nota pregnantă de (auto)ironie, dar și de umor burlesc, l-ar recomanda pe Sorin Gherguț drept un textualist întârziat. Numai că, departe de a fi purtător al trenei înaintașilor optzeciști (aici, Cosmin Ciotloș se înșală), autorul poemelor din „Orice” reușește să-și configureze o sensibilitate aparte.

Un textualism minimalist

Din multe puncte de vedere, pornind de la aceleași tehnici, poezia lui Gherguț reprezintă o despărțire de reprezentanții de vârf ai textualismului românesc. Până într-acolo încât se poate spune că întoarce, mai mult sau mai puțin conștient, „armele lingvistice” împotriva lor. Lucru prea puțin remarcat până acum, de la Mircea Horia Simionescu până la optzeciștii Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Florin Iaru sau, de ce nu, Mircea Cărtărescu, toți au fost – în contrapondere cu Tel-quel-ismul sau cu Nouveau Roman-ul – mai degrabă niște încrezători în puterile nelimitate ale limbajului și în capacitatea lui de a genera sensuri infinite decât niște blazați care-i descoperă limitele. Limbajul ca univers compensativ, generator de lumi fabuloase era privit ca o modalitate aproape religioasă de transcendere. De aici, coexistența pașnică a textualismului românesc cu epopeea, fantasticul sau oniricul. Chiar când nu par să se ia în serios, textualiștii autohtoni rămân niște preoți ai limbajului care oficiază de la altitudinea amvonului. În loc să cedeze inițiativă cuvintelor, ei simt nevoia să-și probeze dexteritatea personală prin intermediul lor. Astfel încât, departe de a descentra umanismul, așa cum se întâmpla în cultura franceză, fixația lingvistică reprezintă o expresie forte a eului și o probă a puterii lui de fascinație.

În schimb, pe Sorin Gherguț îl iau cuvintele pe dinainte. Ele nu mai reflectă nici sentimente sau stări rare, nici capacități artizanale ieșite din comun. Dacă e vorba tot de o dexteritate aici, e mai degrabă vorba de e o dexteritate spontană și dezordonată, pe care însuși poetul și-o denunță ori de câte ori are ocazia. Gherguț găsește o plăcere aproape masochistă  în a-și cataloga fragmentele din „Orice” (titlul însuși spune totul) drept „inteligent-tembele cântecele”, „versuri aruncate cu lopata”, deopotrivă lipsite de sens, sentiment – și, deci, de cap și coadă: „O pot ține tot așa, pot scrie, pot continua, fără durere, fără bucurie”. Modelul vizibil al lui Sorin Gherguț nu e scriitorul inspirat, așa cum se întâmpla încă în mod ciudat la înaintașii optzeciști, ci mai degrabă „maestrul de ceremonii” cool, MC-ul, orchestratorul de „jam sessions” sau comediantul stand-up. Un textualism minimalist, monden și consumerist (dacă mă pot exprima astfel) pune la bătaie autorul „Time Out”-ului, pentru care referințe de încredere devin Cheloo de la „Paraziții” sau MC Solaar. E interesant de observat că dialogul cu autori clasici stă în întregime sub semnul umorului și al șarjei parodice. Când rescrie pe Eminescu, Creangă sau Barbu, Gherguț nu face decât să ilustreze enormul potențial al limbajului de a nu se lua niciodată în serios. Dacă există totuși o istorie a literaturii (greu de acceptat pentru sensibilitatea prezenteistă a DJ-ului), ea e în totalitate rizibilă și absurdă. „Nu credeam s-ajung a munci vreodată”, debutul amuzant-șocant al unui poem din ciclul „Rigor vortex” e, poate, cea mai autentică mărturisire a acestui textualist mucalit și je mʼen fichist. Intertextualitatea n-are nimic grav nici măcar atunci când în joc sunt scriitori afini lui Gherguț, de vreme ce raportarea la ei, de nu la literatură în general, e imaginată sub forma unui meci de fotbal: „Un vers ca lumea nu valorează mai mult decât o pasă/ Un stop pe piept, o centrare frumoasă.// dar cui să pasez, cu cine să combin?/ name-drop: cu iaru pe stânga, cu cărtărescu vârf – cândva/ mi se părea că aduce frapant cu van basten – și cu bobe/ la-nchidere/ aș spulbera, am spulbera și eurasia și america de sud, nu/ mai vorbesc de africa și oceania/ linia de fund: dumitru crudu, florin dumitrescu, svetlana/ cârstean; la mijloc: ioan es. pop, simona popescu, mihai/ ignat. în poartă, victor nichifor”.

Omul birocratizat

Ilogismele, tautologiile, gagurile lingvistice, parodierea deopotrivă a genurilor înalte și a stilului popular-mahalagesc ar putea părea „vorbărie curată” – după cum autorul însuși se suspectează – dacă lui Sorin Gherguț i-ar lipsi capacitatea de a identifica, îndărătul lor, stereotipii ale gândirii actuale. Dacă pozează într-un Gică-Contra al limbajului, într-un Păcală al fonemelor și un Tândală al versificației, personaj caragialesc care spune totul pentru a nu rosti nimic, e pentru că numai așa mai poate denunța idealuri birocratice și discursuri consumeriste. Rotițele limbajului se învârtesc în gol, adică, tocmai pentru că mecanismele societății de azi urmează aceeași logică. Munca, eficiența, viteza sau ordinea sunt toate supuse unui tir de ridiculizări cu atât mai pregnante cu cât ele par involuntare. De citat poemul introductiv al volumului care extinde, printr-o tehnică macrantropică a la Cărtărescu (reinterpretată ludic), idealul „ordinii și al curățeniei” la nivel planetar și…placentar: „ordine & curățenie pe întreaga planetă/ ordine & curățenie în toată lumea/ ordine & curățenie în toată lumea și-n toate/ lumile astăzi posibile// ordine și curat între circumvoluțiunile mele (s-a lăsat)// nicio adiere urât mirosind (cenzurat)// am strâns am frecat am spălat// am rânit am greblat// pe balcoane-n sertare-n cămări// în lifturi, pe scări, pe trotuare// pe carosabil și în parcări și în parcuri// și în grădini// pe terase și în mașini// în trenuri și în avioane// în toate pasajele subterane, în pivnițe/ -n metrou, submarine, vapoare/ în păduri, în mări și-n oceane// în râuri, bălți și lacuri// (până ce se ridică dureros o-ntrebare)// ordine și curat ca în uter la mama/ în uter la mama, praf și mizerie-n rest”. Și întrebarea care se ridică tot mai serios din mormanul de cuvinte încrucișate ale lui Sorin Gherguț reflectă, într-un fel, drama centrală a omului birocratizat. „Ce e de făcut când e ceva de făcut?” reprezintă, sub aparența redundanței lingvistice, o dilemă cât se poate de gravă, completată în alt poem printr-o reflecție la fel de neliniștitoare, ce pare o replică la barbianul „vinovat e tot făcutul”: „faptă, numele tău e abuz// faptă, vitregă mamă faptă”.

Frapantă e de altfel în poezia lui Sorin Gherguț, ușurința – derivată din „ușurătatea” limbajului însuși? – trecerii dinspre juisare spre marasm și dinspre umoristic spre sardonic sau grotesc. Mai pregnant decât în volumul de debut, „Orice” demonstrează că lejeritatea versificației și buna dispoziție nu sunt incompatibile cu depresia. Chiar dacă par și ele scăpate involuntar, ca într-o ciudată afazie, pur efect de alterare din interior a limbajului, îndoielile, frustrările și angoasele își fac loc treptat la suprafața poeziei lui Gherguț. Domină astfel, în contrast direct cu larma lingvistică din volum, imaginile imobilității, de nu a paraliziei totale. „Trăind pierd timp” sau „toate drumurile noastre au la capete dezastre” sunt confesiunile unei ființe a cărei stare naturală e stagnarea. Tocmai pentru că în reificarea prin limbaj chiar moartea e imposibilă, poetul poate să facă, în rarele momente elegiace camuflate și ele în autoironie și în joc rebusistic, un frumos elogiu al trecerii și al îmbătrânirii: „Mă încântă scurgerea unei singure ore, trecerea a încă o zi/ e încă o inexpugnabilă, irevocabilă bucurie, un an dus e aproape o juisare, oboseala, centrimetri pătrați în plus de/ chelie, epiderma eliberată de tinerețe – tot atâta glorie, intimă glorie, triumf e orice prilej de a spune «s-a terminat»,/ s-a terminat, se termină și se va termina – căci ce a fost e/ desăvârșit, e desăvârșit numai ce s-a săvârșit”.

Din păcate, însă, există și riscuri în a lăsa discursul de capul lui. Căci, în destule cazuri, departe de a crea efectul de juisare sau de angoasă în și prin limbaj, Sorin Gherguț nu reușește decât să plictisească prin pure vocalize poetice. Fumată și fără sens, pentru a mă rezuma doar la un singur exemplu, e trimiterea bășcălioasă la istoria biblicului Iona: „s-a dus la ninive/ ăia s-au căit/ Domnul i-a iertat/ și Iona s-a șucărit// a făcut gălăgie/ că s-a făcut de rușine/ a luat un cui ascuțit/ și i l-a înfipt în roata de la mașină”. Mi-ar fi plăcut, apoi, ca Gherguț să evite trucurile de tot comune ale textualismului românesc și mondial, precum referința fățișă la propriile procedee sau invitarea (ce-i drept, formulată într-un stil mahalagesc) cititorului de a completa porțiunile goale din poem: „Cititorule, pune mâna și mai scrie și tu, îți las spațiul alb/ care urmează pentru asta, eu iau o pauză, mă opresc ca să/ comit ceva inavuabil (de fapt, să mă culc, n-am chef nici de ce rimează, cu minim efort, cu «slabă»). Pa, bă”.

Dacă nu un volum de primă mână a ultimilor ani, „Orice.Uverturi & reziduuri” rămâne, în schimb, experiența singulară a unui scriitor profesionist, care contribuie decisiv atât la nuanțarea fenomenului poetic de azi (cam puternic polarizat în jurul unui dispreț autosuficient față de livresc), cât și la recâștigarea cititorilor de poezie. Montajele inteligente, traversate subteran de o undă de moralism subțire, ar putea avea trecere dincolo de publicul strict literar. Nu-i exclus – volumul menține această promisiune – nici ca tot mixând, Sorin Gherguț să dea în cărțile următoare peste acel „suprem calambur”, „de sfârșit de lume” la care încă visează, cine știe…

Sursa: http://revistacultura.ro