Stephane Audeguy – Teoria norilor

Pana sa citesc cartea nu m-am gandit prea mult la nori. Le admiram frumusetea, dar nu credeam ca se poate vorbi prea mult despre ei.

“Teoria norilor” e o carte surprinzatoare: vorbeste despre nori amestecand stiinta si viata (ma feresc sa spun “stiinta si fictiunea”, e complicat sa facem deosebiri intre fictiune si realitate in cartile bune). Nu e multa stiinta: e atat cat sa-ti dai seama ca Luke Howard este pasionat nebuneste de nori, contempla cerul ore in sir pentru ca apoi sa se hotarasca sa-i deseneze si sa-i numeasca. De la el am primit noi mostenire numele norilor: cirus, cumulus si care or mai fi ei, uneori aceste denumiri le auzim la meteo, un limbaj depasit stiintific dar potrivit pentru telespectatori.

Luke Howard este un personaj care din intamplare sau nu are un corespondent istoric. Din istorie (uneori o fictiune mai putin reusita) nu aflam prea multe despre domnul Howard, iar ce aflam este cam sec. De aceea prefer sa citesc povestirea domnului Audeguy in locul istoriei norilor, nu as avea rabdare sa caut prin texte, si apoi nu conteaza ce s-a intamplat ci ce se poate povesti.

Cred ca v-ati dat deja seama, cartea nu vorbeste doar despre nori ci mai ales despre oamenii care i-au studiat cu impatimire, cum este pictorul Carmichael, care se sinucide impreuna cu nevasta dupa ce picteaza, se pare, cei mai frumosi nori, dovada sunt crochiurile, picturile s-au pierdut.

Crezi ca povestea devine previzibila, are sa se vorbeasca despre nori si pasionati anonimi pe toate cele 300 de pagini. Dar nu, pana acum povestirea englezului calm care priveste cerul si a pictorului sinucigas e spusa de un japonez care a scapat cu viata din cel mai ucigator nor, cel de la Hiroshima. Apoi un faimos tratat de meteorologie, al dr. Abercrombie, tinut secret zeci de ani, se dovedeste a fi o colectie de fotografii dedicate anatomiei a mii de sexe femeiesti. Povesti amestecate, unite pentru o clipa de admiratia personajelor pentru frumusetea norilor, apoi fiecare se cufunda in destinul personal, prilej pentru autor sa vorbeasca despre efectele civilizatiei occidentale, al carei mers nu-l vede cu ochi buni.

Cartea lui Stephane Audeguy este “dovada vie” ca , inainte de toate, lumea este un loc ocupat in creier. Depinde de posesorul creierului ce face cu ea. Faptul ca pui niste nori sa lege niste destine e unul de alegere. Destinele sunt pana la urma povestiri, nimic spectaculos.

Doar ca Stephane Audeguy aduce ceva in plus: aceste destine devin personaje intr-un roman fara sa se cunoasca direct (cu exceptia japonezului si a pupilei sale). Si nu sunt neaparat norii cei care unesc personajele. Savantul Abercrombie observa ca norii si creierul se aseamana foarte mult. Ca si cum autorul romanului isi priveste personajele care ii privesc creierul alunecand alene pe albastrul cerului. Cred ca asa s-a nascut cartea, daca e sa-mi formulez propria teorie a norilor. Cel putin asa imi place sa cred.

Sursa: http://nemirabooks.ro