Un succes ratat

Nicolae Grigorescu şi Ion Andreescu figurează alături de artiştii care au pictat la Barbizon, prin fotografii şi texte care ilustrează perioada şi activitatea desfăşurată în atelierul-muzeu particular al lui François Millet, dar nu figurează cu niciun tablou alături de maeştrii de l’École de Barbizon, în muzeele din Franţa.

După ce am păşit şi pictat în locurile unde s-a format cea mai mare şcoală de pictori ai lumii, am înţeles însemnătatea şi importanţa pe care au avut-o pictorii pentru a consacra acel loc. Nicolae Grigorescu a fost apropiat de François Millet, de a cărui fiică s-a îndrăgostit. I-a făcut şi un portret, „Fata dintre flori” care se află la Muzeul Naţional din Bucureşti, preluând şi teme ca: „Femeia cu fuiorul torcând”, „Carul cu boi”, „Ciobănaşul cu oi” şi diferite ipostaze din viaţa oamenilor simpli pe care François Millet le-a îndrăgit, fiind şi el fiu de ţăran.

Barbizonul în acea vreme era un sat mic, unde trăiau tăietori de lemne existând‚ în acea perioadă, un han şi o galerie de artă, care se păstrează şi acum. Localitatea fiind situată între Paris şi Fontainebleau, era vizitată de aristocraţi, iubitori de artă, colecţionari şi negustori atraşi de peisajele din Barbizon şi împrejurimi. În galeria anterior menţionată, în acea perioadă, Grigorescu era prezent cu un tablou alături de ceilalţi pictori francezi, pe care Napoleon al III lea l-a cumpărat. Intrarea regelui în galerie s-a datorat şi faptului că palatul lui era situat la 15 km de Barbizon.

Acest succes a lui Nicolae Grigorescu a avut ecou printre colecţionari şi negustori de artă, care au devenit interesaţi de pictura lui. Ameţit de acest succes şi de un orgoliu cu ataşamente naţionale, a refuzat să vândă tablouri şi să rămână să picteze în continuare la Barbizon şi Fontainebleau, a strâns tablourile şi a revenit în ţară, cu speranţa de a fi încununat de glorie şi succes şi de a fi, în aceeaşi măsură, solicitat de colecţionarii români.

În cartea „Pe urmele lui Ştefan Luchian” semnată de criticul de artă Valentin Ciucă, este consemnat faptul că Ştefan Luchian, când era student la Academia de arte din Bucureşti şi aspira la pictura cu influenţe barbizoniste adusă de Nicolae Grigorescu şi dorind să picteze ca el, George Mirea îi reproşează că Nicolae Grigorescu este un pictor diletant. După gloria din Franţa, Nicolae Grigorescu ajunge să fie considerat de unii pictori ca fiind mediocru, nume importante din acea perioadă, artişti care acum sunt la umbra maestrului de la Campina. Cu toate că a fost apreciat de oficialităţi şi diverşi colecţionari din perioada respectivă, nu a primit locul meritat în breasla artiştilor şi se subînţelege că a fost marginalizat şi a fost nevoit să facă compromisuri în artă, prin faptul că a pictat 300 de tablouri cu care de boi în diferite ipostaze, cel mai mare fiind la Palatul Culturii din Iaşi, iar cel mai mic, la Muzeul din Câmpina. Dacă ar fi dat curs solicitărilor colecţionarilor din Franţa şi ar fi pictat în continuare, astăzi Nicolae Grigorescu ar fi figurat cu tablouri alături de Corrot, François Millet, Narcisse Diaz de Pena, Pissaro etc.

Mi-a fost greu să accept, după ce am vizitat Muzeul Orsay, că tablouri pictate de Nicolae Grigorescu şi Ion Andreescu nu sunt alături de tablourile maeştrilor barbizonişti.
Mihai Coţovanu