De ce sunt copiii nefericiți?

 

Un studiu publicat nu demult a mai arătat o problemă gravă a României – copiii sunt nefericiţi. Cică din 65 de ţări participante, ne-am situat cam pe la coada clasamentului, arată Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare. Copii la fel de trişti ca ai românilor ar mai fi în Bulgaria, Qatar, Muntenegru, Argentina, Tunisia şi Grecia. Nu mi-a plăcut concluzia sondajului şi tare aş vrea să-l contrazic! Nu dispun de un instrument de măsură al fericirii copiilor nici din Româna şi nici dintr-o altă ţară, drept pentru care nu ştiu dacă  îşi fac bine misiunea de a fi bucuroşi, veseli şi jucăuşi. Ştiu doar că treaba noastră, a celor mari, este să le asigurăm toate condiţiile în care ei să poată creşte armonios, să se simtă apreciaţi şi iubiţi.

Copiii nu au nevoie de foarte multe lucruri pentru a fi fericiţi. Ei acceptă ca monedă de schimb şi un zâmbet ori o îmbrăţişare caldă. Nu au nevoie de tablete scumpe, de haine de firmă ori de jucării extravagante cu care unii părinţi încearcă să-şi plătească lipsa de atenţie. Ei reuşesc să aibă mereu numai prieteni şi să comunice în orice limbă din lume. Mulţi dintre noi am cunoscut starea asta cu ani în urmă, când încă nu învăţasem că minciuna şi prefăcătoria sunt pârghii pentru o eventuală poziţie socială ori când încă nu aflasem că este suficient un ton ţâfnos pentru a acoperi lipsa de experienţă într-un domeniu în care ne dorim cu orice preţ să părem experţi, chiar dacă nu ştim mare lucru, dar ne plac banii pe care i-am putea câştiga călcând peste onoare. Cei mici nu se supără niciodată sau dacă li se întâmplă acest lucru, reuşesc, ca prin farmec, să-şi transforme tristeţea în bucurie şi să ierte nu fiindcă li s-a promis un anumit lucru, ci pentru că aşa vor ei, aşa se simt bine.

Starea generală a copiilor este de fericire, iar cei care arată şi simt contrariul au copiat modelul de la cei din jur sau li s-a călcat prea mult pe suflet, iar vinovaţi sunt oamenii care ar trebui să aibă grija lor.  Nu este nevoie de violenţă fizică sau de veşnicele reproşuri, de cuvinte otrăvite, pentru ca sufletul lui Prâslea să se sfărâme, este suficient să fim indiferenţi la ce semnale ne transmite. Copiii simt emoţiile oamenilor mari şi încearcă mereu să le facă pe plac, crezând că aşa vor fi iubiţi, apreciaţi, stimaţi. Ei nu ştiu că, în timp, pierd din ceea ce se numeşte stimă de sine, un ingredient important al dezvoltării, inclusiv pentru adulţi. Mulţi părinţi, ei înşişi copii abuzaţi emoţional, sunt prea ocupaţi ca să-şi dea seama că este nevoie să se întoarcă în şcoală, într-una în care să înveţe cum poţi să fii fericit. Copiii le-ar putea fi profesori, dacă oamenii mari ar accepta că au nevoie să înveţe să se bucure din nou.

Eu cunosc şi copii fericiţi şi nu puţini. Unii cresc în familii cu părinţi iubitori şi cu bunici de poveste. Alţii nu provin din familii înstărite, unii poate chiar nu au avut niciodată o jucărie nouă, ci doar dintre cele pe care alţii le-au aruncat, nu toţi se culcă sătui, iar alţii fac schimb de haine cu fraţii lor pentru a avea cu ce ieşi din casă. Lor nu le pasă de aceste lucruri, ei ştiu să se bucure de tot ce au în jur, încă mai ştiu să se joace, să dăruiască sincer, fără să aştepte recunoştinţă. Ei sunt printre cei care cunosc secretul fericirii – simplitatea, liniştea şi dragostea necondiţionată.

Maura Anghel