Cultura ieşeană – tot mai Cenuşăreasă! (I)

 Dorian OBREJA 

Nu se poate să încep aceste rânduri fără a apela la dicţionare, de unde aflăm – dacă deja nu ştiam – că personajul Cenuşăreasa (care se pare că s-a ivit încă de prin antichitatea clasică, prima consemnare aparţinând istoricvului grec Strabon, care, la în secolul  I, amintea de povestea fete Rhodopis (greco-egipteană), consideratî a fi cea mai veche (cunoscută!) versiune a basmului. Care, încet-încet, s-a răspândit pe meridiane şi paralele, materializând elementul de mit „al opresiunii nedrepte, urmate de triumf şi răsplată”, existând mii de variante ale poveştii. În sinteză, „personajul principal este o tânără fată, care trăieşte într-o situaţie nefericită, dar al cărui noroc se schimbă radical”.  

Neoficial, Iaşul mai este supranumit şi capitală culturală a României. Cât de justificat este acest calificativ se poate constata şi din consemnările presei, dar şi din faptul că, deşi, în ultimele două decenii  a candidat de două ori la obţinerea statutului de Capitală Culturală Europeană, a pierdut tot de atâtea ori, în favoarea Sibiului şi apoi a Timişoarei... În ambele ocazii, au  fost organizate fundaţii, comisii, comitete, s-au dat funcţii, s-au atribuit bugete consistente. Dincolo de chestiunile de culise care au decis ca Sibiul şi Timişoara să câştige, eu cred că vinovaţii se află, mai ales, chiar la Iaşi. În continuare, în funcţii importante, bine retribuite, şi gata oricând să lupte din nou, ca să piardă şi a treia oară. Cred că au fost alese persoanele nepotrivite şi nemotivate şi mai cred că am să încerc (nu am siguranţa că o să reuşesc, pentru că nu e foarte simplu, deja de pe internet au dispărut o mulţime de site-uri, articole şi date referitoare la cele două concursuri) să fac o listă a lor: ieşenii au dreptul să afle cui „datorează” dubla pierdere a competiţiei.

Problema e că, dacă lucrurile continuă tot aşa, riscăm tot mai mult ca şi faptele de cultură din trecutul apropiat şi din prezent să fie acoperite de colbul uitării. Caz în care „Cenuşăreasa” ieşeană va deveni un personaj care va parcurge doar prima parte a poveştii, nu şi triumful şi răsplata.  

Acum, ca să ajung la zi, vreau să spun că, în ultima vreme, am încercat să mă documentez în privinţa unor personalităţi culturale din ultima jumătate de veac. Misiune (aproape) imposibilă!

E vorba de vreo trei actori de primă mărime (doi plecaţi dintre noi, al treilea încă în viaţă), un poet şi doi artişti plastici, trecuţi mai de demult sau mai de curând la cele veşnice. Mă aşteptam să găsesc, digitalizate, pe internet, imagini, înregistrări audio şi video cu cei în discuţie. Da de unde! Există instituţii culturale, muzee şi instituţii ce se ocupă (sau ar trebui să o facă) de destinele culturii, asociaţii de creaţie, există o mulţime de fundaţii cu scop declarat cultural; nu mai vorbesc de câte personalităţi culturale mai numără încă Iaşul. Ca să mă opresc la cel din urmă punct, cred că dacă cineva ar fi înregistrat, timp de câteva săptămâni sau luni, tot ce avea de povestit despre cultură şi oamenii ei recent plecatul dintre noi aproape centenarul Ion Arhip, ar fi rezultat un film fascinant şi din punct de vedere artistic, dar şi cu o valoare documentară deosebită. La fel, dacă, aşa cum am sugerat, s-ar profita de  proiectata reconfigurare a esplanadei din faţa Teatrului Naţional, statui, panouri şi dispozitive moderne de redare audio/video s-ar putea constitui într-o pagină de istorie vie.

Altfel, e necesar să închei acest prim episod cu o parafrază: cine nu-şi cunoaşte istoria (inclusiv a culturii), se va vedea în ipostaza de a o situa la un nivel mai jos decât istoria altora, cu consecinţele de rigoare!