De la Rusia Kieveană, la Kievul Rusiei ? (I)

Dorian OBREJA

Nu credeam şi nu voiam să scriu vreodată despre pandemie. Dar, de nevoie,  am făcut-o (şi, din păcate, nu cred că fenomenul se va stinge aşa curând, precum speră unii...).

Nu  credeam să ajung să scriu despre un război, mai ales unul desfăşurat în Europa, nu Irak, Afganistan sau Siria. Dar, de nevoie, trebuie să o fac. Desigur, mă refer la cele ce se întâmplă, în această perioadă, în Ucraina.

Nu înainte însă – obligatoriu – de a reminti câteva lucruri din istorie.

Imperiul de la răsărit rezistă de vreo trei veacuri, şi nu dă impresia de declin. Este vorba despre Rossiiskaia Imperia, înfiinţat în 1721, transformat, în 1917, în URSS, apoi, din 1991, în Comunitatea Statelor Independente (care grupează 9 din cele 15 foste republici federale ale Uniunii Sovietice). Între 1721 şi ziua de azi, au dispărut imperii, aparent, mai puternice şi cu mai multe şanse de supravieţuire, precum cel otoman (apărut în 1299, dispare în 1922), cel francez, englez, spaniol, portughez, austro-ungar, german şi lista poate continua. Se pare că ruşii au capacităţi de adaptare şi supravieţuire care îi ajută să se adapteze, să supravieţuiască şi, iată, să domine.

Acum, ca să înaintăm cu istoria, trebuie spus că Rusia (Rutenia) Kieveană a fost cel mai timpuriu stat al slavilor estici (ruşi, bieloruşi şi ucrainieni), în perioada 880-secolul al XII-lea, Trec, din lipsă de spaţiu, peste o lungă perioadă de timp, şi ajung la al doilea deceniu al secolului trecut, în care apare, pentru prima oară, Republica (Populară, desigur) Ucraineană. Care, ulterior, a primit de la Stalin o mulţime de teritorii ce nu-i aparţinuseră niciodată (pe unele dintre ele le deţine şi azi, în ciuda caducităţii unor vechi acorduri...). De la România, Nordul şi Sudul Basarabiei, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, Insula Şerpilor; de la Ungaria – Subcarpatia; de la Polonia – zona astăzi de vest a Ucrainei, de la...Hruşciov – peninsula Crimeea. Să adaug la asta şi faptul că „fraţii” ucrainieni au făcut ca România să piardă supremaţia la gurile Dunării, prin scoaterea canalului Sulinei de pe traseul de navigaţie, construirea canalului Bâstroe, începută acum 18 ani, şi iaugurat în 2007, care face legătura între fluviu şi Marea Neagră, afectând grav şi Delta Dunării, şi trădând tendinţele megalomane, ba chiar imperialiste ale vecinilor noştri, prin declaraţia preşedintelui de atunci „ gura celui mai mare fluviu din Europa va deveni unul dintre principalele noduri maritime de pe continent” („gura” fiind, desigur, canalul Bâstroe).

Comunitatea românească reprezintă a treia etnie în Ucraina, circa 400.000 locuitori, dar nu are reprezentant în legislativul de la Kiev (în România, sunt doar vreo 50.000 de ucrainieni, însă au un deputat!). Mai rău, această comunitate are probleme mari în ceea ce priveşte accesarea învăţământului în limba maternă, utilizarea oficială a limbii române în administraţie şi justiţie, păstrarea identităţii religioase, reprezentarea măcar la nivelul administraţiei locale, retrocedarea proprietăţilor ce au aparţinut românilor.

În fine...Aş încheia episodul de astăzi subliniind că, în calitate de cetăţean ucrainian, când mergi la alegerile prezidenţiale, dacă pui ştampila pe cineva reprezentând o ultraminisculă etnie, şi care a mai şi fost actoraş de comedie, trebuie să iei în calcul o tragedie. Precum cea de acum!