Fătălăii din Copou

 Dan M.BREZULEANU

   Politehnica Iași se preschimbă, cu grabă și fără muțenie, în cel mai emotiv Don Quijote al fotbalului românesc. Unul autohton, cu o tușă groasă de fătălău educat pe la pensioane călugărești.

Când nici măcar purcoiul de bani făcut cadou de ieșeni nu poate spăla rușinea și nepriceperea unor ageamii aduși la club direct de pe tarlalele resemnării, cineva are datoria de a ieși în față şi a explica de ce.

De ce nu se ridică la timp batista de pe țambal și suporterii sunt forțați să sufere până la a umple ospicii și clinici de inimi frânte?

De ce Iașul fotbalistic nu are simțul realității, risipind fără sfială resurse importante pentru alte domenii, într-un context în care banii ar ține la suprafață nu doar familii sărăcite și suferinde, ci întregi parcuri industriale?

De ce schimbăm pe țigarete toate talentele locale, importând pe sume amețitoare jucători de orice altceva, mai puțin de fotbal?

De ce? De ce? Atâția de ce ar mai fi de pus aici... căci știu sigur că fiecare dintre dumneavoastră aveți câte unul cel puțin pertinent!

Dar ne e rușine de rușinea lor și acceptăm să ne arate direcția fel de fel de ageamii scrobiți, care se prăpădesc astăzi de râs de suferința tribunelor. 

Cheltuiala e marea plăcere a poeților. Nu e cazul la Politehnica fotbalistică ieșeană, unde singurele poezii le auzim dinspre ocârmuire, acolo unde se calcă pe ștaifuri și pe bombeuri mai mulți gestionari decât are mall-ul din buricul târgului. Nu spun manageri, căci domeniul e necunoscut pentru vopsitorii ăștia de planuri căzuți din lună direct în birouri, unde nu știu să facă altceva decât să eutanasieze speranțele fanilor.

De fapt, mă îndoiesc că cineva știe cu adevărat ce se întâmplă la clubul de fotbal din Copou, de vreme ce, ani la rând s-au tot vânturat pe acolo, unşi laolaltă cu uleiul masajiştilor şi al utilerilor, fel de fel de specialişti în ţurcă şi dansuri abdominale. 

De aici a plecat decăderea și oricât s-ar supăra cei ce se schimonosesc pe la club, pe sub hainele lor sclipitoare, ea trebuie acceptată. Cei care au avut frâiele clubului, pâinea și cuțitul, n-au dibuit un adevărat manager, care să facă bani cum făcea, odinioară, Ianul, cel care l-a sedus și l-a atras în ecuație până și pe preaprețuitul mitropolit.

Fotbalul, Politehnica asta ajunsă de batjocura lumii, reprezintă drogul, otrava pe care și-o mai permit uneori suporterii. Din nefericire, până și otrava asta e expirată!

Nu cred în coincidențe, cum nu cred că, vreodată, două linii paralele pot ajunge a se intersecta, dar cred în muncă, în idei, în studii, în profesionalism. Acum, întrebați-vă, sincer, vedeți vreo urmă de profesionalism pe acolo?

Când lumea vorbește verzi și uscate, zvonuri nu de mahala, ci de saloane unde se dansează în ritmul x-2, și se întâmplă ceea ce se tot întâmplă, prea puține se mai pot face.

Doar că, acum, cei care cu adevărat mai pot face imposibilul sunt chemați să se arate!