Omenirea „progresează”. Spre epoca pietrei...aruncate! Cine aruncă

Dorian OBREJA

Conform celor aflate de prin dicţionarele şi manualele de specialitate , „epoca pietrei” este o perioadă a preistoriei, în care oamenii foloseau cu precădere unelte din piatră. Despre epoca respectivă se afirmă că ar fi durat aproape 3,5 milioane ani, finalul ei situându-se undeva în perioada dintre 8700 şi 2000, înaintea erei noastre, odată cu apariţia metalurgiei...

Aşa scrie – de către nu reputaţi, ci incontestabili specialişti, în urma unor studii şi documentări aprofundate şi profesioniste – aşa ar trebui să fie. Numai că, iată, în zilele noastre, adică în secolul XXI, deci cum ar veni la distanţă, în timp, de minimum 4.000 şi maximum 11.000 de ani, „epoca pietrei” revine în actualitate.

Cu o diferenţă absolut remarcabilă: în urmă cu atâtea milenii, strămoşii noştri, aşa înapoiaţi şi apropiaţi, mai degrabă, de sălbăticiunile printre care vieţuiau, utilizau pietrele (aşa cum le găseau, dacă aveau forma potrivită scopurilor, sau în urma unor prelucrări îndelungate şi chinuitoare) drept unelte, indiferent că acţiunea se petrecea în paleolitic, mezolitic sau neolitic. Astfel, din silex rezultau cele necesare tăierii sau vânatului, din bazalt – cele utile la măcinat,  iar argila – la olărit (asta mai ales în ultima dintre cele trei perioade amintite).

Astăzi, lucrurile s-au schimbat cu totul, şi situaţia, cred, este adecvat sintetizată în titlu. Ne aflăm în „epoca pietrei aruncate”. Pitecantropii (că altfel nu-i pot numi) contemporani au energie multă şi creier puţin, combinaţie din care se naşte gestul aplecării spre jos, smulgerii unei pietre din caldarâm şi aruncarea ei, cu cât mai multă forţă, spre „vânat” – reprezentat de oameni care fac parte din forţele de ordine (jandarmi, scutieri, poliţişti etc.), şi care nu au altă vină decât că-şi fac datoria şi execută nişte dispoziţii!

Ar însemna, desigur, să cerem prea mult ca pitecantropii să gândească, anticipat, la consecinţele tragice ale unor asemenea manifestări, la faptul că nişte oameni (intenţionat nu le spun semeni ai lor) ar putea rămâne cu infirmităţi pe viaţă sau chiar ar putea muri.

După cum se ştie, cercetătorii au constatat că anumite categorii ale populaţiei au involuat şi continuă să involueze în ultimele decenii, semnalându-se scăderea îngrijorătoare a coeficientului de inteligenţă (cu peste 14 la sută de la începutul secolului trecut şi până în prezent), printre cauzele principale ale acestei dramatice involuţii numărându-se schimbări aiuristice în sistemul de educaţie, scăderea calităţii mass mediei şi a alimentaţiei, micşorarea timpului alocat citirii clasice – coroborat cu creşterea celui dedicat navigării pe internet. În ceea ce priveşte România, un specialist afirmă că „nivelul pe care îl avem acum e doar foarte puţin deasupra celui din 1945; suntem clar mai jos acum faţă de 1989”!!!

Mâine, în cea a doua (dar nu ştiu dacă şi ultima, având în vedere evoluţia situaţiei pandemiei şi a reacţiilor la aceasta) parte a mini-serialului, voi încerca să arăt, după părerea mea, cine se face vinovat de neintervenţia în aruncatul pietrelor (sintagmă ce sintetizează culminaţia protestelor).