Genealogii ale postcomunismului/ review de Lorin Ghiman

In una din cele mai bune carti de reflectii filosofice datorate unui autor roman (sau ar fi trebuit sa zic: nascut in Romania?), exista o intrebare pe care, de-atunci, nu am mai putut s-o uit. Am sa ma razbun dislocand-o aici, pe post de preambul, laitmotiv si factor de contaminare. Ea suna, in memoria mea failibila, cam asa: De ce atata zbatere (pentru emancipare, pentru eradicarea fricii si a nedreptatii)? Nu vedem ca oamenii sunt in general multumiti de existentele lor? „La ce bun?” se intreaba G.M. Tamás, „Lumea este, in realitate, destul de suportabila si cel mult banala.” (i)

As porni de la premisa ca aceasta intrebare surprinde cel mai bine crampa intalnirii ratiunii cu actiunea, a intelectualului cu politica de care dau seama si Genealogiile postcomunismului. Una din figurile acestui punct orb  – disponibila reveriilor unui calator prin istoria metafizicii – ar fi uimitoarea idee a primului motor al lumii, a celui care misca fara a se misca la randu-i. Nu e asta fictiunea de sine prima a intelectualului occidental, aceea de a crede ca ceea ce el gandeste ii pune pe ceilalti – pe toti – in miscare? Ce se intampla insa, cand, provocati de G. M. Tamás, ne vedem confruntati cu perspectiva nelinistitoare ca eforturile theoriei, a logos-ului, a oricarei productii culturale nu misca pe nimeni? Ca lor nu li se poate asocia nici un praxis? Ca, astfel, politica, definita candva de Bloch drept „capacitatea de a gandi in mintea altora” e in cel mai propriu sens, cel radical, imposibila? Cine ar putea contempla cu satisfactie aceasta situatie, ce se potriveste atat de bine zilelor noastre?

 

Cea mai mare partea a textelor cuprinse in volumul proaspat aparut la Editura Idea sunt in circulatie de ceva vreme (ii) – insa n-au primit prea mare atentie (daca s-au bucurat de vreuna). Gestul de a strange laolata aceste luari de pozitie relevante pentru maniera de problematizare a fizionomiei actualitatii noastre datorate „stangii intelectuale” (iii) – nu-i oare unul redundant a carui motivatie secreta e refuzul de a accepta aceasta evidenta: ca nu-i pasa nimanui? Nici un repros in aceasta intrebare staruitoare, care se strecoara aici, dupa cum se va vedea.

Ni se ofera, in aceasta culegere, „o noua montura” a unor eforturi dispersate initial in alte proiecte (iv) – si eficacitatea editoriala a acestui dispozitiv e certa. Avem la indemana, intre aceleasi coperte, luari de pozitie pe tema (generica) a relatiilor dintre modernitate, comunism, postcomunism si postmodernism in Europa Estica si Centrala,  datorate unor nume cunoscute precum G.M. Tamás, Boris Groys, Claude Karnoouh, Aurel Codoban, Ciprian Mihali, Bogdan Ghiu sau Marius Babias, alaturi de altele, poate mai putin notorii, ale unor activi combatanti in peisajul academic, cultural si artistic, romani sau straini (alaturi de editori, Irina Iosif, Boris Buden, Ovidiu Tichindeleanu, Gabriel Chindea, Lore Ridha, Cornel Ban). Efectul de panoramare si surprinzatoarele acorduri mutuale dintre texte, dincolo de diversitatea opiniilor, a perspectivelor, a surselor si a stilurilor fac din aceasta carte o resursa deloc neglijabila, si de care aceasta soto voce a culturii noastre de care se va face vorbire aici avea nevoie.

 

Ce caracterizeaza insa, la nivel de continut, aceasta carte, facand-o in sine utila si utilizabila, adica, eventual, ceva mai mult decat o reusita editoriala? Ei bine, este o carte care pune multe intrebari bune cand vine vorba despre „atitudinea noastra de modernitate”. Pune in discutie un proiect pe care l-am asumat aproape ca pe un destin („integrarea in structurile europene si euroatlantice”, cum am auzit-o de atatea ori, modernizarea, „tranzitia catre statul de drept si economia de piata”). Nu pentru a-l invalida, ci pentru a arata ce caracter (al nostru) face acest proiect sa devina destin, si, prin asta, ceva de nechestionat. Prin aceasta, parcurgerea eseurilor devine un exercitiu de deprogramare. Volumul Genealogii ale postcomunismului este destinat acelor cititori care prefera sa nu ia metaforele ad literam. Adica, spre pilda, pentru cei care nu cred ca cei aproape 50 de ani de comunism au fost, pur si simplu, un cosmar, din care, odata treziti, putem sa ne intoarcem, usurati, la rutina noastra diurna, democratica, si la comertul nostru cotidian, de piata libera. Comunismul nu-i pur si simplu o sincopa ce intrerupe evolutia democratica a Romaniei interbelice, si care, iata, a luat sfarsit. Mai mult, poate ca acest comunism (ca socialism real) intretine relatii structurale mult mai ferme cu proiectul modern in ansamblu – cel pe care ne-am obisnuit sa-l identificam fara suspiciune cu democratia si economia de piata. Poate ca ceea ce ne-am obisnuit sa gandim ca fiind antagonice si logic nemiscibile (democratiile liberale ale Occidentului si sistemele socialiste – de clasa si de rasa, cum spune A. Codoban, largind la maxim sfera discutiei) sunt componente eterogene ale aceleiasi modernitati, daca nu cumva simple dinamici diferite ale acesteia, sau, cum opineaza cu destule argumente O. Tichindeleanu, de pilda, cele doua polaritati proiective inconciliabile ale conceptului de modernitate, modernitatea tehnologica si cea a emanciparii, menite sa stea sau sa cada impreuna. Ori poate ca ceea ce noi numim comunism e un alter ego (hiperactiv si brutal) al modernizarii, prin aceea ca, asa cum arata Tamás, inlatura sistemele sociale de casta din estul european, patriarhal, asa cum se petrecuse (oricum nu fara zguduiri profunde) si in Occident in secolele dinainte. In fond, nu e istoria marea descoperire a modernitatii, cea care, pentru intaia data, face ca o ierarhie si un sistem de economie a bunurilor, inclusiv a celor simbolice, si o ierarhie sociala ce pareau tinute in fiinta de transcendente de neclintit (legea divina si, subsecvent, cea naturala) sa devina, aproape dintr-o data, contingente?

Eseurile din sectiunea a doua a volumului sunt dedicate in principal reflectiei asupra acestei teme: cum sa ne gandim actualitatea noastra fara a schimba un surogat de evidenta indepasabila cu un altul? Caci daca proiectul de emancipare transpus in formele socialismului de clasa si-a aratat monstruozitatea ideologica, simpla sa disparitie nu inseamna ca cealalta cale, a fericirii tehnologice si consumiste este automat justa – ea e doar cea care a supravietuit (Unii ar spune: „a invins” – insa cu ce pret?).

 

Una din observatiile cheie ar fi aceea ca, cel mai adesea, Estul ar fi, in ultramodernismul sau de revansa, un sistem capitalist mai pur decat cel din Vest, lipsa controlului asupra sistemelor schimbului fiind datorata unei orbiri critice de care Vestul nu se face vinovat in aceeasi masura. Iar aceasta orbire critica este inculcata sistematic, devenind aproape o voluntara adorare a unicei alternative la indemana. O. Tichindeleanu vorbeste aici de un proces malign de inoculare ideologica, o „colonizare” pe care conditia noastra postcomunista a facut-o, de altfel, posibila. (Cu un exemplu, lucrurile s-ar putea lamuri oarecum. Intr-o dezbatere, Claude Karnoouh a explicat lipsa de directie si de eficacitate a miscarilor sindicale din Romania prin butada ca tot ce a reusit comunismul, acest stat destinat emanciparii proletarilor, a fost sa produca o clasa muncitoare docila pana la stupoare. Inechitatile si  nedreptatea pe care trebuie sa le suporte azi multi dintre salariatii acestei tari – slujbasii statului nefiind defel cei din urma – nu par sa genereze mai mult decat niste ridicari triste din umeri.)

Una din parolele acestei acomodari salbatice la ceea ce credem ca ar fi modernitatea Occidentului este, in Romania, alibiul ideologic al tranzitiei. Lasand cititorului sa culeaga, din textele din a treia sectiune, alte dispozitive ideologice care legitimeaza prea multe excese si prea multe barbarisme, sa ne referim pe scurt doar la aceasta tranzitie, inainte ca ea sa dispara complet, inlocuita cu alt Ersatz pentru ratiune, criza. Si, pentru a insoti in loc de a repeta observatiile si analizele din volum, sa aducem aminte ca tranzitia este o specie de temporalitate pe care si-o aservesc si pe care o impun Luminile, comunismul si postcomunismul nostru deopotriva. Cand, la sfarsitul secolului al XVIII-lea, Kant formula imperativul epocii sale ca o iesire din minoratul autoimpus de oameni datorita lenei si fricii de a gandi, defineste o dinamica a lumii care se va dovedi nu atat de implinit, ci mereu neimplinita. Timpul acestei tranzitii, in lipsa oricarui criteriu capabil sa constate implinirea sa, e prelungit la infinit, asimptotic. In orice caz, el poate sa mentina o mobilizare sociala pe termen nedefinit, uzand de figura neclara a unei finalitati dezirabile: teleologie fara scop final. Ideologia comunista a amanat, ce-i drept din alte ratiuni, implinirea timpului si sfarsitul istoriei ca atare construind o structura quasi-identica de mobilizare a societatii. Tranzitoriul eternizat capata o forma etapizata, de „noi si noi cuceriri si realizari” – de realizari mereu „reale” (factice, scriptice) care ar fi capabile sa se acumuleze pana la ireal. Tranzitia de la regimul comunist si economia planificata la democratie si piata libera n-a fost, in anii de dupa 1989, nici ea, ceva diferit pentru oamenii care-si doreau, in sfarsit, recompensa. Atata doar ca redemptiunea (altadata luminarea, emanciparea, societatea comunista) vine acum portionata, pentru consum, si se plateste ca rata lunara. Tranzitoriul este timpul acestei lumi – insa el nu mai e insotit de nici un fior de spaima, de nici o rezistenta, nu mai permite nici un ragaz, nici o acumulare, ci doar cheltuirea vietii. Cand Zinoviev constata, in Homo sovieticus, ca, parasind lagarul comunist, s-a extras din istorie, avea dreptate doar pe jumatate. Istoria vietii zilnice din comunism si din postcomunism – nu cea cu majuscule – e cea a unei nefericiri portionate, tranzitorii, si, prin asta, suportabile, sinonima cu multumirea byte size. Acestui nadir al fericirii, pe care Fukuyama il gaseste necesar pentru realizarea scopului isothymiei celor multi, ii corespunde zenitul acumularii capitalului, unde soarele istoriei nu mai lasa nici o umbra.

 

 

Ce-i de facut – daca e ceva de facut prin gandire, in acesta modernitate cu atat mai moderna noua, celor din Est, postcomunistilor? Evidenta vorbeste mai degraba impotriva unui potential de schimbare, de revolta: Lumea este oarecum suportabila, si putine arata ca ar putea sa iasa din acest intransitivum al tranzitoriului. Raspunsurile nu-s la indemana, si in zadar le vom cauta in cele doua texte „militante” din prima sectiune. In locul lor, prefer cartea pe care o joaca aceasta carte, citita pe de-a-ntregul: o rezistenta la capacitatea noastra de a servi singuri iluzii, si, astfel, pastrarea acelui ceva de nimic, utopic, care inca ne impiedica sa credem ca lumea aceasta e singura posibila.

 

---