Trecutul şi fascinaţiile lui

Am întâlnit oameni pentru care trecutul are o importanţă copleşitoare şi oameni pentru care ce a fost, e dus şi îngropat demult. Am stat la poveşti cu femei care nu se puteau sustrage întregului ce rămâsese în urmă şi am râs cu bărbaţi cărora li se părea o binecuvântare să-şi amintească de ce trăiseră cândva, demult.

Petre Ţuţea spunea: “Nu mă interesează trecutul. De câte ori mă întreabă cineva când m-am născut, spun că într-unul din anii trecuţi”.

Pe de altă parte, raportându-se la acelaşi trecut, Octavian Paler afirma melancolic: „Trecutul trăieşte, e viu, ia parte la prezent, îl influenţează şi se schimbă în funcţie de ceea ce ni se întâmplă”.
Iar, cu aceeaşi tonalitate, Blaga urca trecutul pe un piedestal şi îi oferea respectul şi frica cuvenite: „Nimic nu e aşa de tare ca trecutul. Pe acela nimeni şi nimic nu-l poate schimba”.

De fapt, fie că suntem construiţi să ne întoarcem în trecut şi să-l retrăim cu bunele şi rele lui (într-un mod bolnăvicios cel mai probabil), fie că avem puterea să închidem după el o uşă în stil rococo, pe care nici nu mai vrem să o deschidem, fie că, din contră, ne găsim în el echilibrul şi puterea de a fi fericiţi... trecutul există şi, cu cât trec anii, se formeză ca o entitate aparte, cu identitate, cu trăsături specifice, cu emoţii, cu traume.

E acolo, câţiva paşi în spate şi pune, vrem nu vrem, câte o piatră la baza personalităţii noastre prezente.

Apoi, prezentul devine aşa de repede trecut încât uneori mă sperie.

Dintre toate elementele (aparent nesimnificative, dar de-o complexitate unică) ce conturează un trecut (amintirile cu părinţii, experienţele personale, impactul cu societatea etc) aş vrea să vă amintesc, azi, despre fascinaţiile cu care rămânem în urma fiecărei relaţii de iubire.

Despre acele momente cheie din trecutul cu un anume “el” sau o anume „ea” care ne urmăresc pentru că ne-au format într-un fel, ne-au pătruns în respiraţie şi în gând, până la a deveni parte din noi.

Ce facem cu acestă vrajă? Când terminăm relaţia, dăm cu ea de pământ, ne ştergem sudorile de pe frunte şi plecăm fără să întoarcem privirea înapoi? Aşa pare sănătos, aşa pare corect pentru cei ce vor urma, dar şi pentru tine alături de cei pe care îi vei iubi.

Însă, dacă îl uităm complet, am fi ca nişte bolnavi de Alzheimer pe care la început nu îi mai doare, dar apoi uită până şi să fie fericiţi.

Aşa că plângi şi te întoarci după acele nopţi în care: discutaţi despre orice până se ivea soarele pe cer, la acele petreceri unde mergeai numai cu el, la acele mese în oraş sau la acele plimbări când lumea din jur se oprea ca să contaţi numai voi.

Parcă ai vrea mereu o parte din femeia răsfăţată pe care o vedeai numai prin ochii lui, o parte din bărbatul grijuliu de altădată, o urmă din cel care te făcea să râzi până îţi dădeau lacrimile, o parte din cel care îţi înţelegea pasiunea pentru artă, o parte din cel cu care cântai prin bucătărie.

Am prieteni care au rămas cu fascinaţia unor femei trecute pentru că, spun ei, erau foarte deştepte sau foarte frumoase. Cunosc femei care, oriunde ar colinda prin viaţă, se opresc şi se întorc cu sufletul la trecut pentru că au rămas pentru totdeauna fascinate de anume atitudini sau anume trăsături pe care nu le mai regăsesc la alţii. Sau poate le regăsesc sub altă formă, dar nu se mai pot bucura cu aceeaşi intensitate.

De obicei, aceste fascinaţii nu sunt suficiente ca să te întorci din drum, primind şi garanţia că de data asta "va merge". Apoi, există riscul ca acele momente de care ai rămas atât de ataşat să nu mai aibă exactă aceeaşi valoare chiar dacă le retrăieşti cu acelaşi cineva.

Poate ar fi mai bine să fii fericit că ai avut norocul să trăieşti fascinaţii (când alţii trăiesc fără el o viaţă întreagă) şi să ţii inima deschisă pentru cele ce vor urma: nu ştii niciodată când vei descoperi o fascinaţie nouă ce te va face mai frumos.

 

 

http://www.one.ro