Ospăț ceagăiesc cu pui și mălai dulce

 

Satele de ceangăi de pe malul Siretului bãcãuan, poleite într-un arhaic încifrat, ascund în ele o lume ce se deschide în faţa curiosului care are suficientã tihnă să trãiască pe propria lui piele măcar o frântură de viaţă. Nimic complicat: toate sunt simple, aşezate, izvorâte dintr-o repetiţie milenară căreia nimeni nu i-a spart monotonia. La fel sunt şi bucatele aşezate pe mesele festive.

La orice sărbătoare, la fiecare pomenire a celor dispăruţi sau la Lăsata Secului, ceangăii pun pe ştergare viu colorate pâine dulce şi pui fript. Pâinea dulce este una în care aluatul pus la copt este făcut din mălai, fără drojdie, care nu creşte şi rãmâne de grosimea pe care i-o dă gospodina.

La Gioseni, bunica Elena a frământat pâine dulce, sau mălai, cum îi spune, de când se ştie. „Nu e greu şi nici scump nu e. Trebuie doar făină de păpuşoi, apă şi zahăr. Pune fiecare cât crede şi cât are gust. Mai trebuie o lingură, două, de făină albă, cât să prindă mălaiul o crustă şi să se lege când îl scoţi din tavă”, spune femeia, lovind cu cuţitul crusta arsă de pe fundul unei tăvi rotunde, în timp ce cuptorul din curte umple dimineaţa de o arşiţă grea și miros de „bunătățuri”.

Mălaiul cere lemn, cred bătrânele din sat. La foc de aragaz nu poate să iasă mâncarea gustoasă. Și cum un cuptor nu poate fi încins pentru o singură tavă, aproape la fiecare coptură se adunã mai multe gospodine de pe uliţã, fiecare cu plămădeala ei. „Tot ce contează, la mălai, este cum îl opăreşti. Înainte de a frământa se toarnă apă clocotită peste toate”, explică sfătos femeile. Din timp în timp, trag cu ochiul la nepoţii care taie găinile ce vor fi pregătite pentru masă. Șase la număr, că vor fi multe guri înfometate. Până se coace şi se răceşte mălaiul, trebuie să stea şi zburătoarele la odihnit, să fie numai bune de fript în ceaun. Gospodinele din satele cu ceangăi nu folosesc multe mirodenii, iar în ceaunul de friptură nu pun altceva în afară de sare. Are şi carnea aroma ei.

Teona SOARE