Varianta audio:

 

Dorian Obreja

 

A fost, sâmbătă, Ziua Independenţei SUA, marcând adoptarea, la 4 iulie 1776, a declaraţiei desprinderii de sub tutela Regatului Marii Britanii.

Având în vedere că, din motive obiective, scriu aceste rânduri în devans, nu am cum să ştiu cu cât fast a fost celebrată cea mai importantă sărbătoare a SUA. Dar e ca şi sigur că, pe de o parte din pricina pandemiei covid-19, ce face ravagii pe teritoriul american, pe de alta – din pricina tulburărilor declanşate de probleme rasiale, dar şi de inegalităţile sociale, nu a mai fost ca altădată...

Eu, unul, am privit mereu Statele Unite ale Americii ca o sumă de ciudăţenii şi contradicţii.

Astfel: nu există o limbă oficială la nivel federal, ci doar limbi recunoscute, precum engleza, spaniola şi hawaiana. Nu există o singură deviză – cea cunoscută, aflată, poate nu întîmplător (dar cu totul contrariant!) şi pe bancnote – „In God we trust”, ci şi aceea de „e pluribus unum” (din multe-una).

Formarea SUA, de-a lungul timpului, a însemnat, din păcate, şi alungarea indigenilor de pe pământurilor lor, dar şi războaie/cuceriri (mai mult de jumătate din teritoriul Mexicului, Texasul), folosirea influenţei – Hawai, sau prin tranzacţii – Louisiana, Florida, Alaska, ori „referendum”-uri, precum cel din Puerto Rico; mai putem vorbi şi de ocupări temporare, dar care nu fac cinste celei mai democratice naţiuni – zona Canalului Panama, Cuba.

SUA sunt o întâlnire de contrarii şi în alte domenii. Al treilea stat din lume ca populaţie, şi deţinând 33,4 la sută din toată bogăţia lumii (cea mai mare pondere de bogăţie concentrată într-o singură ţară), SUA înregistrează şi nişte inegalităţi pe măsură. Primii 1 la sută din cei mai bogaţi americani obţin 22 la sută din totalul veniturilor realizate în ţară; asta în vreme ce aproape jumătate dintre americani, conform unor studii recente, nu reuşesc să-şi plătească necesităţile elementare, precum alimentele sau utilităţile, iar circa 51 de milioane de familii nu câştigă suficient pentru a-şi permite locuinţe, mâncare, îngrijire medicală, transport sau un banal telefon mobil.

Consecinţele sunt fireşti. În urmă cu un deceniu şi jumătate, în toată lumea erau „cazaţi” în puşcării circa 9,25 milioane de infractori; 2,20 milioane erau găzduiţi în SUA, făcând din această ţară ocupanta primului loc după numărul de deţinuţi; populaţia ei este mai mică decât 5 la sută din populaţia lumii, dar 0,75-1 la sută din această populaţie e în închisori!!! Între timp, nu cred că lucrurile s-au îmbunătăţit; dimpotrivă, având în vedere îmblânzirea legilor pentru a face economii!

Şi ar mai fi multe de spus, dar ar fi nevoie de timp şi spaţiu...

Răspunsul la întrebarea „Quo vadis, SUA?” ar putea fi echivalent cu titlul unui articol publicat de Deutsche Welle, care sună apocaliptic: „America se autodescompune”, ce îl citează pe un cunoscut politolog german, specializat pe problemele SUA, care declară „cred că ţara se confruntă acum cu cea mai profundă criză de la al doilea război mondial încoace”.

Vom vedea ce cred şi fac americanii în noiembrie, când sunt programate alegerile prezidenţiale. Deocamdată, democratul Joe Bidden are 14 procente în faţa republicanului Trump, dar, până la toamnă, se pot întâmpla multe.

P.S. Apropo de Trump, acesta a ţinut, pe 4 iulie, un discurs inflamator-halucinant, afirmând că „suntem sub asediul fascismului de extremă stângă!!!”. No comment...

Donald Trump, discurs inflamator de 4 iulie: Suntem sub asediul fascismului de extremă-stânga