Portretul dezolant al bătrânilor aruncați într-o lume cu miros de pucioasă

 

Într-o societate în care vârsta înaintată ar trebui să fie sinonimă cu înțelepciunea și respectul, ne întâlnim cu o realitate dureroasă: azilele groazei, lăcașurile unde bătrânii singuri și neajutorați sunt lăsați în voia sorții, deși plătesc lunar tributul pentru îngrijire. Și nu sunt bani puțini!

În aceste case ale uitării, unde umanitatea pare să își dea ultima suflare, bătrânii (aproape) părăsiți își trăiesc ultimii ani sub privirile indiferente ale unor asistenți sociali nesimțiți, care doar îi jecmănesc, nu le oferă protecția și îngrijirea necesară pentru care sunt plătiți.

Pensiile, pentru care bătrâni au muncit și la care râvnesc cei care care se presupune că ar trebui să îi îngrijească, sunt singura miză, lucru dovedit de situația de la Voluntari, unde aproape 60 de persoane au fost smulse din ghearele unor prădători umani, care le vânau doar banii.

Se pare că este destul de greu să se găsească vinovații pentru situația disperată în care s-au găsit acești oameni care au locuit în condiții inumane, greu de descris chiar și în cazul unor animale de povară, dacă ar fi fost cazul. Asistenții sociali ce nu merită nici măcar ortul popii sunt, desigur, un factor de vină, însă nu pot fi singurii țapi ispășitori. Problema este mult mai profundă și implică o întreagă societate care a ales să își ignore seniorii. Familiile se alătură listei lungi de vinovați prin uitarea de care au dat dovadă. Unele.

În azilele groazei de la Voluntari, a căror replică se găsește cu siguranță în multe locuri din țară, dovadă fiind cazul de la Tunari, unde bătrânii au fost scoși în câmp ca să nu fie găsiți la controalele recente ale oficialilor, măsurile au fost total ignorate. Oamenii au fost lăsați să se zbuciume în singurătate și neajutorare. Au fost abandonați în acest peisaj sumbru, în ciuda faptului că au muncit să construiască lumea în care trăim, dar care sunt acum ignorați și tratați cu dispreț. Mortarul cu care ei au lipit cărămizile a crăpat sub puterea suferinței lor...

Rezolvarea acestei probleme necesită o abordare la nivel de sistem, care să țină seama de toți actorii implicați. Este nevoie nu doar de un control mai riguros asupra azilelor, ci și de o schimbare fundamentală a modului în care societatea noastră tratează vârstnicii despre care unii cred că mai sunt doar lemne de aruncat în focul lăcomiei lor.

Bătrânii sunt părinții și bunicii noștri, cei care au muncit pentru a ne oferi un viitor mai bun, dar pe care lumea în care trăiesc li-l refuză. Se pare că o dată intrat pe porțile unui cămin de bătrâni, a se reține că în cazul celor de la Voluntari erau private și plătite cu bani grei, viața lor nu mai contează. Zilele senectuții sunt mai puțin valoroase decât pensia pe care o înghit gurile hulpave ale celor ce îngrijesc astfel de așezăminte ale morții. Oameni care au doar o singură viață, nu nouă precum pisicile care mișună printre saloane și care poate le sunt singurii companioni. Lumea noastră a luat-o razna, nu mai credem nici în Rai și nici în Iad, ci doar în Măria Sa Banul, care slujește celor a căror răsuflare miroase a pucioasă și care ar merita să vadă cu este traiul într-un azil al groazei, din care să tânjească la un salon din căminele demnității. Și să se gândească dacă îl vor merita!

Maura ANGHEL