Divorțialitatea ante și post pandemie

 În urmă cu doi ani, pornind de la volumul de cercetări și eseuri sociologice ”Demografia României în perioada postbelică (1948 – 2015)” - Traian Rotariu, Luminița Dumănescu și Mihaela Hărăguș, au făcut o scurtă analiză privind divorțialitatea în România. Concluzia de atunci era una optimistă, anume că rata divorțurilor, exceptând scurtele oscilații contextuale, este una relativ constantă și mult mai redusă față de cea din vestul Europei sau continentul nord-american.

Recent, Institutul Național de Statistică a dat publicității rezultatele referitoare la rata divorțurilor pentru anul 2019, iar datele oferite atestă că avem un divorț la 4,3 căsătorii. Hotărârile judecătorești prin care se dispune desfacerea căsătoriei sunt chiar într-o ușoară descreștere comparativ cu anul precedent, respectiv cu 660 mai puține. Așadar, avem în continuare o aproximativă statornicie a ratei divorțurilor, care, de-a lungul timpului, a fost în jurul valorii de 25%, adică din patru căsătorii încheiate, una eșua.

Procentele reduse ale divorțurilor pronunțate din culpa exclusivă a unuia dintre soți conduc și ele la același rezultat.

Dintr-o a doua perspectivă, constatăm că cei care au trecut printr-un divorț sunt mult mai atenți în alegerea următorului partener, ceea ce demonstrează încă o dată că eroarea și înțelegerea ei poate fi o rampă de lansare. Se remarcă, de asemenea, un procent ridicat al divorțurilor prin acordul părților 67,6%, cu precizarea că acordul privind desfacerea căsătoriei poate fi exprimat în fața instanței sau pe cale administrativă, la starea civilă ori la notarul public.

Desigur, datele statistice evidențiază multe alte aspecte deosebit de interesante, dar este menirea sociologilor să extragă concluziile. Dacă și cum se vor reflecta aceste concluzii în politicile demografice, rămâne de văzut.