„Sunt foarte credincios în religia mea, care se numeşte umanism”

Interviu cu prof. dr. Gabriel Gurman, director al Departamentului de Anestezie al Centrului Medical „Mayney Hayeshuah” din Bnei Brak (Israel), fost preşedinte al Programului de transplant de organe din Israel 

Viaţa medicului Gabriel Gurman, unul dintre marii anestezişti ai lumii medicale mondiale, se împarte între două ţari: patru săptămâni la Iaşi, 11 ani la Buhuşi, 20 de ani la Bucureşti şi 43 în Israel. O prezenţă activă în lumea medicală românească, medicul a sprijinit în ultimii 20 ani medicina românească prin bursele oferite medicilor în domeniul anesteziei şi terapiei intensive în Israel, dar şi în dezvoltarea programului de transplant. În iulie 2013, profesorul Gabriel Gurman a fost decorat de preşedintele Traian Băsescu cu Ordinul „Meritul Sanitar” în grad de Comandor, în semn de apreciere pentru contribuţia marcantă pe care a avut-o la îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale romano-israeliene, pentru rezultatele de excepţie obţinute în perfecţionarea actului medical. Cum este să conduci un program de transplant într-o ţară cu patru religii şi care sunt sfaturile pentru dezvoltarea acestui program în România, sunt câteva dintre întrebările la care prof. dr. Gabriel Gurman a avut amabilitatea să ne răspundă.

- Sunteţi născut la Iaşi. Ce vă mai leagă de acest oraş?
- M-am născut la Iaşi datorită familiei mamei mele, care era stabilită în Iaşi. Deşi părinţii mei locuiau la Buhuşi, mama mea a vrut să dea naştere primului născut în apropierea bunicilor mei. Am fost născut la o maternitate situată pe strada Palatului. Eu sunt „produsul” nefast al naivităţii părinţilor mei, care nu credeau că va izbucni un război. Războiul a izbucnit în septembrie, eu m-am născut în noiembrie 1939. Am fost ieşean numai trei săptămâni, pentru că familia mea s-a reîntors la Buhuşi, iar legătura mea cu Iaşul s-a întrerupt. M-am întors în anul 1959 în Iaşi, când eram student, şi am găsit un oraş care m-a ademenit, care mi-a plăcut, şi am întâlnit ospitalitatea moldovenească de care citisem până atunci numai în cărţi.

Sunt produsul nefast al naivităţii părinţilor mei, care nu credeau că va izbucnii un război

- Cum a trecut perioada războiului?
- Nu am avut de suferit mai mult decât am suferit. Nu am fost molestaţi, bătuţi sau daţi afară din serviciu, însă am simţit tot timpul că suntem minoritari nedoriţi. Părinţii noştri au făcut tot ce le-a stat în putinţă şi ne-au protejat foarte mult de efectele războiului şi ce a urmat după asta.

- Aţi prins vremuri grele. Cum a fost copilăria dumneavoastră?
- Am avut o copilărie normală pentru acele vremuri. În Buhuşi, familia mea a avut o casă şi o farmacie proprii, dar asta până la naţionalizarea de pe vremea lui Gheorghe Dej. Tot la Buhuşi am terminat şcoala israelită, apoi, în anul 1950, ne-am mutat cu toată familia în Bucureşti, într-un apartament cu două camere dat de stat. Am venit în capitală pentru că tatăl meu dorea să ne ofere o educaţie elevată. Am urmat liceul la Colegiul „Gh. Şincai” şi Facultatea de Medicină din Bucureşti. M-am angajat la Spitalul Brâncoveneşti, apoi la Spitalul Panduri, ajungând în cele din urmă la Institutul de Oncologie Bucureşti, care a fost şi ultimul meu loc de muncă în România.

„În 1970, România era o închisoare bună, ale cărei ziduri nu le vedeai”

- Când aţi decis să părăsiţi România?
- În anul 1972, toată familia a plecat în Israel. Pot să vă spun că în anul 1972 situaţia în România era stabilă, oamenii nu mureau de foame. Mulţi din români aveau maşini, puteau să-şi permită să plece în concedii, în apartamente era căldură şi îmi amintesc că se stătea mai puţin la coadă pentru alimente. În anul 1970, România atunci era o închisoare bună, ale cărei ziduri nu le vedeai. De plecat în străinătate, mai ales pentru noi, evreii, era foarte greu, practic imposibil. Am depus toată familia cerere, eu, părinţii, sora mea, să emigrăm în Israel. Îmi aduc aminte că erau nişte cozi infernale la biroul pentru emigrări. Când ajungeai în faţă nu trebuia să răspunzi la salutul nici unei cunoştinţe. Acolo nu ştiai pe nimeni, trebuia să ascunzi orice relaţie, pentru că Securitatea era cu ochii pe tine. Pe 18 martie 1972, am primit comunicarea că mi-a fost aprobată emigrarea în Israel.

- Cum a fost adaptarea în Israel?
- Eu m-am adaptat foarte bine şi soţia mea la fel. Suntem un exemplu pozitiv de absorbţie deplină în noua ţară. Am plecat ca medic specialist de anestezie şi terapie intensivă din România, am fost senior anestezist la Institutul Oncologic din Bucureşti vreme de nouă ani şi experienţa din România mi-a fost de folos.

- Aţi păstrat legătura cu România?
- Legătura cu România a fost continuă după căderea lui Ceauşescu. Eu am ajuns în România la zece luni după Revoluţie şi avem relaţii foarte serioase cu medicina românească. Am fost decorat de preşedintele Traian Băsescu în luna iulie a acestui an, cu Ordinul „Meritul Sanitar” în grad de Comandor, în semn de apreciere pentru contribuţia marcantă pe care am avut-o la îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale româno-israeliene şi pentru rezultatele obţinute în perfecţionarea actului medical. Am avut foarte mulţi medici români la specializare în Israel şi particip în continuare activ la congresele din România. Fiind preşedinte al Programului de transplant de organe din Israel, am venit de mai multe ori în România şi am sprijinit activitatea Agenţiei Naţionale de Transplant, ţinând legătura cu directorul de atunci, dr. Victor Zota. Am primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti şi al UMF Timişoara.

„Niciodată nu am să ajut un român să plece din România”

- Aţi încurajat medicii români să rămână în Israel?
- Niciodată nu am încurajat migrarea medicilor din România. Niciodată nu am să ajut un român să plece din România. Eu cred ca fiecare trebuie să trăiască şi să moară în ţara lui. Medicii vin, învaţă şi pleacă, ei sunt creştini şi ţara lor este România.

- Aveţi o experienţă semnificată în domeniul transplantului şi aţi prezentat la Iaşi, la cea de-a X-a ediţie a Conferinţei Naţionale de Bioetică, o lucrare pe tema prelevării de organe într-o ţară cu patru religii. Cât de decisiv este factorul religios în dezvoltarea programului de prelevare de organe?
- Ideea principală din prezentarea mea este că în Israel factorul religios este impedimentul numărului unu în creşterea procentului de donare de la pacienţi în moarte cerebrală, spre deosebire de România, unde Biserica Ortodoxă nu se mai opune. Nu ştiu cât încurajează acest lucru, însă este clar că există premisele necesare pentru ca în România să crească procentul de acceptare de donare de organe de la pacienţii în moarte cerebrală.

- Aţi putea face o comparaţie între cele două ţări, din acest punct de vedere?
- În România, unde există religia creştină, sunt toate premisele pentru a elimina orice obstacol în dezvoltarea acestui program, spre deosebire de Israel, unde sunt cele două religii - mozaică şi islamică, religii care pun obstacole serioase în dezvoltarea programului de prelevare de organe.

- Care ar fi aceste obstacolele de care vorbiţi?
- Convingerile religioase, cu diversele lor părţi: venirea lui Mesia, care trebuie să găsească toate cadavrele întregi, pentru că există credinţa că Mesia va reînvia pe toţi cei care au murit. În al doilea rând, mai există convingerea religioasă prin care cadavrul trebuie înmormântat cu toate componentele lui, din respect pentru configuraţia anatomică. În plus, administraţia religioasă nu este de acord cu diagnosticul de moarte cerebrală. Atât religia musulmană, evreiască şi chiar cea creştină, şi-a exprimat semnele de întrebare legate de acest diagnostic.

- Cum se dezvoltă, atunci, activitatea de transplant într-o ţară cu patru religii?
- În Israel, creştinii reprezintă 1,5 la sută din populaţie, iar cea druză tot 1,5 la sută, restul populaţiei fiind alcătuită din evrei şi musulmani, care sunt influenţaţi foarte mult de organele religioase. Noi avem obstacole pe care greu le rezolvăm, iar rezultatul final este că mai puţin de 50 la sută din familiile decedaţilor în moarte cerebrală acceptă donarea de organe. Lista de aşteptare creşte, la fel ca şi timpul de aşteptare pentru un transplant.

„Fără vedere nu mori, însă fără celelalte organe, da”

- Tot din cauza convingerilor religioase, populaţia din România acceptă cu greu prelevarea de cornee. Cum comentaţi această situaţie?
- Am auzit despre această situaţie în cazul prelevării de cornee şi se spune că persoana decedată nu va mai avea ochi pe lumea cealaltă. Din punctul meu de vedere, în cazul transplantului de cornee este o problemă mai puţin gravă şi sper să nu se supere colegii mei. Fără vedere nu mori, însă, fără celelalte organe, da. Eu nu minimalizez importanţa transplantului de cornee, însă vreau să atrag atenţia asupra importanţa salvării vieţii, faţă de salvarea calităţii vieţii.

- Cât de mult ar schimba mentalitatea populaţiei campaniile de informare?
- În România am înţeles că lucrurile au început să se mişte, datorită unor campanii media însă tot este puţin. Ministerul Sănătăţii ar trebui să se implice mai mult. În Israel nu sunt bugetate campaniile de informare şi de educare a populaţiei. Astfel, ajungem ca populaţia să accepte cu bucurie organele, însă refuză cu desăvârşire să doneze. Am convingere însă că va veni legea prin care se va spune că dacă nu semnezi cardul de donare de organe nu beneficiezi nici de transplant. În Israel, 15 la sută din populaţia adultă a semnat cardul de donator.

„O familie care refuză donarea ucide, iar o familie care acceptă donarea salvează vieţi”

- Susţineţi că un pacient în moarte cerebrală duce în mormânt cinci vieţi…
- Un decedat de moarte cerebrală duce în mormânt cinci vieţi ale unor pacienţi care aşteaptă să primească un organ transplantat. Această pasivitate legată de mentalitate, de religie, are o semnificaţie tragică pentru societate. În Israel ne-am confruntat recent cu situaţia unui fotbalist celebru, care semnase în timpul vieţii cardul de donator, iar familia a refuzat donarea din motive religioase. Acest refuz a produs un impact extrem de negativ asupra populaţiei pentru că era o celebritate. Pentru acea familie au fost mai importante superstiţiile şi religia, decât respectarea dorinţei decedatului. Un astfel de caz a tras în jos transplantul. O familie care refuză donarea ucide, iar o familie care acceptă donarea salvează vieţi. Câte ocazii au oamenii să salveze vieţi omeneşti? Foarte puţine. Când conştiinţa ta îţi permite să nu salvezi vieţi, atunci ce fiinţă umană eşti, în ce mai crezi? Eu sunt foarte credincios, religia mea care se numeşte umanism şi cred în umanism. Trebuie să ne umanizăm şi asta este doar o chestie de educaţie. Biserica are un rol enorm în educaţia populaţiei, iar în fiecare duminică preotul trebuie să spună credincioşilor: donaţi şi salvaţi vieţi în numele lui Hristos! (a consemnat Cristina Mihăilă)

Gabriel M. Gurman a absolvit Universitatea de Medicină din Bucureşti în anul 1962, la vârsta de 22 de ani, şi a devenit un specialist în Anestezie şi Terapie Intensivă în 1966 în România şi 1974, în Israel. În prezent, este profesor de Anestezie şi Terapie Intensivă la Universitatea Ben Gurion din Negev şi director al diviziei de Anestezie şi Terapie Intensivă de la Maney Hayeshuah Medical Center din Israel. Este, de asemenea, preşedinte al Societăţii Europene de Calculare şi Tehnologie în Anestezie şi Terapie Intensivă şi a fost ales, recent, redactorul-şef al Newsletter-ul Societăţii Europene de Anestezişti