Descrie-te în trei cuvinte

 

Am participat zilele trecute la o conferinţă pe tema inteligenţei spirituale susţinută de un om pentru care am un mare respect. Invitatul a încercat să afle cât şi ce ştie publicul despre acest subiect (pe care unii poate l-ar duce în ezoteric, dar nu-i deloc aşa), apoi să ne arate cum ştim că avem inteligenţă spirituală şi cum o putem creşte. La început ne-a invitat la un exerciţiu simplu şi ne-a rugat să ne gândim la un om care a avut cel mai mare impact în viaţa noastră, fie părinţii, educatorii, profesorii, colegii de la job sau o persoană oarecare, dar care şi-a lăsat amprenta pe viaţa noastră, apoi ne-a rugat să o descriem în trei cuvinte. Doar atât, în trei cuvinte să spunem esenţialul despre un om care, la un moment dat, a rotit cârma vieţii noastre aşezând-o pe o direcţie la care nu ne-am fi gândit. Ei bine, toţi, dar toţi oamenii din sală au rostit atribute care nu aveau absolut nicio legătură cu mult-apreciatul coeficient de inteligenţă academică, ci doar cu ceea ce au simţit când au trăit, poate şi pentru câteva clipe, lângă mentor. „Avea credinţă”, „era jertfelnică”, „este creativă”, „un om spiritual”, „curajos”, „era blândă”, „avea compasiune”, „este empatic”, atribute care arată exact ce urme lăsăm în vieţile altora. Nimeni nu a spus „era un matematician grozav” sau „este un cercetător”, „este un profesor super tare”, deşi cu siguranţă asta cred şi pe bună dreptate. Cu toţii am căutat în lăcaşurile sufletului şi am scos la iveală amintirile pe care le-au lăsat cu care sau lângă care a trăit, iar exerciţiul ne-a arătat care sunt valorile fundamentale pe care ne structurăm existenţa.

Există un set de credinţe care constituie inteligenţa spirituală şi care ne influenţează fiecare secundă, care valorizează tot ceea ce facem şi de a ne ajuta să integrăm experienţele noastre. La rândul meu, am oferit şi eu păreri despre oamenii care, cumva, mi-au marcat existenţa şi m-am întrebat ce ar răspunde cei din jurul meu la o întrebare similară, al cărui subiect aş fi eu? Recunosc că m-am speriat nu poate pentru că răspunsurile nu mi-ar plăcea, ci la gândul că poate un cuvânt sau vreun gest de-al meu ar fi putut răni. Zgârâiturile sufletului se vindecă greu, iar cicatricile nu trec niciodată. Când vine vorba despre copii, gluma se îngroaşă fiindcă ei vor creşte cu acest răni şi, la maturitate, poate părinţii se vor întreba de ce sunt timizi, de ce relaţionează greu, de ce nu reuşesc să-şi adune în jur o familie, de ce păstrează cu mare greutate un loc de muncă. Răspunsul este în sufletul fiecăruia şi, dacă am fi atenţi la ceea ce rostim şi cum rostim, am putea să le anticipăm. Şi dacă am început cu un exerciţiu, vă invit să încheiem discuţia la fel – ce credeţi că spun oamenii din jur despre voi şi cât de mult vă pasă?

Care ar fi motivele pentru care nu primiţi ceea ce vă doriţi? Răspunsul îl oferă tot inteligenţa spirituală, este mai mult decât un sfat şi vine din simţul vocaţiei, adică din dorinţa de a dărui ceea ce este mai bun în noi cu gândul nu la răsplată (nu că nu ar fi importantă), ci cu inima la ceea ce putem construi cu priceperea noastră. Asta doar dacă vă pasă de voi şi de cei din jur, iar dacă nu, nu vă temeţi – nu se moare din atâta lucru, dar nici fericit nu poţi trăi.

Maura ANGHEL