Lecţia de viaţă a stareţului cu trei mastere

* una dintre puţinele comunităţi de sihaştri de pe Muntele Ceahlău îşi dezvăluie secretele * de 18 ani, cei 6 călugări se hrănesc doar din hrana spirituală a rugăciunii şi cea lumească, a propriei munci  

Are mâine mari şi aspre, ca de plugar, specifice călugărilor din obştile încropite în umbra pustiului de prin schiturile aruncate prin poienele sau văgăunile Muntelui Ceahlău. Mâini muncite, ale căror degete au învăţat de nevoie să trecă zilnic de la ugerul caprelor sau vacilor, la mânuirea circulară a coasei prin lucerna bătură de vânt, la rotirea cu sete a toporului sau încrucişarea lor spre rugaciune. Ne întâmpină iscoditor, din uşa beciului construit în curmătura unui mic deal împovărat de brazi, sub care obştea îşi ţine alimentele, la adăpost de fiarele pădurii. Privirile neâmblânzite i se pogoară asupra noastră şi apoi urcă nedumerite coamele munţilor şi se pierd undeva în orizontul static al Ceahlăului, ca şi cum l-ar întreba pe Dumezeu sau pe Zalmoxis despre rostul nostru încă nerostit în sălaşul pustniciei lui, în care a ales să-şi petreacă viaţa. „Măi fraţilor, noi suntem nişte oameni ascunşi, retraşi, şi stăm aşa, că e bine aşa. Asta e vocaţia noastră de fapt. Chiar în pusite, oamenii trebuie să fie foarte inteligenţi, că nu ai cum altfel în momentul de faţă. Să facă şi cei de la Mitropolie trei mastere la zi, cum am făcut eu. Au câte o facultate chinuită şi ei pe acolo, pe la popii cei de acolo. Din vârful Muntelui Ceahlău, de la mănăstire, am coborât în 1991-1996, am făcut 5 ani seminar la Mănăstirea Neamţ, cu rucsacul în spate, plin de cărţi, cu zăpada până la brâu, 4 ani la Iaşi, la Facultatea de Teologie, 5 ani pe la Sibiu şi apoi celelalte, singur. Nu m-a ajutat nimeni, şi vreau să mai fac. Nu vreau să ajung pe lângă Mitropolie. Nu-mi trebe! Uite, mi-am făcut mormânt aici. Vezi pietroaiele cele? E mormântul meu acolo, pentru că am ridicat bisericuţa asta din temelie. Am săpat cu mâinile mele la temelia ei şi aici vreau să rămân”, spune egumenul protosinghel, Gherontie Munteanu.

„De dimineaţa până noaptea facem program, rugăciune şi lucru, rugăciune şi coasă”, spune egumenul Gherontie.

Rugăciune şi coasă

Chiliile proprii celor ce vieţuiesc în sălbăticia munţilor, departe de păcatele aglomerărilor urbane, lipsesc. Cei şase călugări îşi binecuvântează zilele, aduc rugăciuni pentru animale şi cele sfinte şi îşi odihnesc oasele muncite într-un fel de cabană abandonată şi nu îndeajuns de bine recondiţionată, cu un cat şi un pod ascuţit, cu bârbe fragile ce susţin podul casei, cu geamuri vopsite în albastru, un albastru de gospodărie ţărănească în care parcă se reflectă cerul, şi un pridvor îngust sub care rumegă molcom câteva capre. Toată această mică aşezare monahală este învăluită în mirosul aspru şi răcărors de cetină. „De dimineaţa până noaptea facem program, rugăciune şi lucru, rugăciune şi coasă. Uite aici la palmele popii! Lucrăm, nu stăm să ne uităm. Muncim ca să ne întreţinem de fapt,... cu trei mastere la zi, de exemplu, cum sunt eu, în Teologie, Psihologie şi Drept European. Urmează vreo două doctorate pe care m-au oprit cei de la Iaşi ca să nu le mai fac, da o să le cam fac! „Ce-ţi mai trebuie?”, m-au întrebat. „Vreau să fiu mai deştept decât voi”, le-am zis. Probabil că nu le place să faci şcoală, nu ştiu...Da, astea sunt problemele noastre. Ale noastre sunt”, spune egumenul Gherontie, oftând adânc în barbă, şi preţ de câteva secunde, pe chip i se putu citi lupta pe care cugetul său o poartă în sălbăticie, cu mai marii Bisericii, cu nevoia de învăţătură cenzurată, cu gâlceava dintre sihăstrie şi lume.

„Iarna chiar că nu vine nimeni pe aici. Atunci mai topim zăpadă pentru mâncare, că izvorul mai îngheaţă, mai avem alimente din toamnă...”spune stareţul Gherontie.

Călugării de la Cerebuc, asceţii sub semnul Pasărei Phoenix

La acest schit ascuns în codrii Neamţului am ajuns după ce am străbătut vreo 8 kilometri din pustiul drumului axial ce face legătura între Izvorul Muntelui şi Durău, un drum ce înconjoară ca o centură poalele muntelui. O scândură înfiptă într-un brad este tot „marketingul” schitului în care vieţuiesc cei 6 călugări, la care se poate ajunge din şoseaua Izvorul Muntelui - Durău, iar apoi pe un drum desfundat situat la 13 kilometri sud de staţiunea şi Mănăstirea Durău. Aşezământul monahal este situat în Poiana Cerebuc, într-un loc de o frumuseţe unică în care se desfăşoară privirii, pentru prima oară, biserica construită în 1995, din lemn şi acoperiş din şindrilă, cabana care adăposteşte chiliile, un grajd, un beci şi ...o chilioară urcată într-un copac. „Din 1940 nu a mai fost schit aici, după ce a ars schitul vechi şi noi l-am ridicat după 1995. Prima oară am muncit pe munte la schitul de pe Ceahlău, de la început, şi când am văzut că se aglomerează am venit şi am făcut schit aici. E mai linişte aici decât pe munte. Nu prea vine lumea pe aici pentru că e drumul rău şi nu avem unde-i caza. Care mai vin, îşi pun corturile pe platou. La Durău e forfotă mare de lume şi popii cer bani mulţi. La noi vin oamenii şi nu-i costă nimic, şi mai linişte ca aici nu găsiţi nicăieri. Cine vrea linişte, uite aşa caută locuri. Eu am iubit foarte mult liniştea şi de aia stau la linişte. Iarna în schimb, chiar că nu vine nimeni pe aici. Atunci mai topim zăpadă pentru mâncare, că izvorul mai îngheaţă, mai avem alimente din toamnă...”spune stareţul Gherontie. În văzduh se aud clopotele de la gâtul animalelor asmuţite de vreun călugăr nevăzut iar din pădure razbate simfonia cintezelor, sturzilor şi macaleandrilor. Cale de zeci de kilometri sau chiar sute, schitul îşi trăieşte pustnicia, rezistând timpurilor care au decimat în jurul Ceahlăului cele aproape 14 schituri, peşteri cu pustnici şi alte lăcaşuri de trăire spirituală, precum schiturile de călugăriţe Casiana Ceahlău, Răpciuni Ceahlău, Sofia Ceahlău sau schiturile de călugări Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril Răpciuni, fondat înainte de 1750, Gura Bicazului sau Sfînta Treime în Poienile de sub Ceahlău, fondat de Ieremia Movilă în 1559, astăzi dispărute.

„Mă înfierbânt repede când văd nedreptate dar, aşa cum spunea părintele Teodosie, trebuie să gîndim la faptul că viaţa noastră este plină de urcuşuri şi coborâşuri. Ne înăltăm, cădem şi ne înălţăm din nou”, spune protosinghelul Gherontie.

„Ne înăltăm, cădem şi ne înălţăm din nou”

În timp ce vorbim, telefonul mobil al egumenului nu mai pridideşte să primească mesaje. Gherontie se înfurie împotriva celor de la Ministerul Mediului care „au venit aici ca să ne amendeze, că ei cred că călugării sunt proşi, aşa că i-am pus pe goană” sau împotriva unui urs prea flămând care a lăsat aşezământul fără iepuri. „Mi-o luat 3 iepuri un urs de ăsta mic, nu ştiu cum naiba îl cheamă, un furnicar de ăsta mic. L-am văzut, era pe devale, pe sub grajd. L-au fugărit câinii, da el luase deja iepurii. Trei iepuri am avut într-o cuşcă, pe toţi trei mi i-o luat într-o seară. O mai rămas unu în altă cuşcă. Las să-l ieie şi acela”, spune Gherontie. Protosinghelul e foc şi pară, asemeni patronului său spiritual al cărui hram îl poartă mica biserică, Sfântul Ilie, stăpînitor al tunetelor si fulgerelor, aducătorul de ploi. Pe măsură ce se descarcă de energiile acumulate, protosinghelul se luminează la aducerea aminte a unor lucruri care încă mai funcţionează şi care i se datorează. „E bine totuşi că avem electrificat aici. Constantinescu ne-o dat lumină. Eu m-am dus la el atunci, în 2001, când era Radu Vasile prim-ministru, şi ni s-a tras lumină de la Electrica Piatra Neamţ. Am adus-o de la 10 kilometri, dintr-o râpă de aici, dintr-un sat. Acu am aflat că a murit şi Radu Vasile şi îl pomenim aici... Şi eu sunt ieşean de soiul meu, născut pe lângă Iaşi pe acolo, da nepot a lui Ştefan cel Mare. Mă înfierbânt repede când văd nedreptate dar, aşa cum spunea părintele Teodosie, trebuie să gîndim la faptul că viaţa noastră este plină de urcuşuri şi coborâşuri. Ne înăltăm, cădem şi ne înălţăm din nou”, spune protosinghelul Gherontie, unul dintre cei din ce în ce mai puţini călugări care se încumetă să facă prin pustnicia sa, din sălaşurile zeului păgân Zalmoxis, un loc sfânt al sihaştrilor ortodoxi, un altar al rugătorilor întru Dumnezeu.

Nelu Păunescu

Majoratul renaşterii schitului Cerebuc

Schitul Cerebuc a fost construit în poiana cu acest nume de către călugării de la Mănăstirea Pionul, în jurul anului 1700, atunci când o avalanşă a distrus Schitul Sihastru de sub Ceahlău. O astfel de evocare o face scriitorul Gheorghe Asachi „Numele cel frumos al acestui loc, a îndemnat a se zidi aici un schit carele a fost pînă la anul 1704, dar în ziua de Paşti, pe cînd se serba în biserică Sfînta Înviere, un munte de omăt, desfăcîndu-se din vîrful Pionului şi surpînd stîncile manine, au îngropat schitul cu toţi săhastrii“. În pădurea în care se află schitul trăia pe atunci bufniţa neagră de la care tradiţia spune ca schitul şi-a tras numele de Cerebuc. Într-un document din anul 1611, se arată că biserica schitului Cerebuc a fost construită de mitropolitul Gheorghe Movilă, într-o poiană de sub Ceahlău, proprietatea Mănăstirii Bisericani. Această sihăstrie a jucat un rol important în menţinerea tradiţiei isihastre de pe Ceahlău mai ales în secolele XVIII-XIX, perioadă când s-au nevoit aici numeroşi sihastri. În a doua jumătate a veacului XIX, schitul începe a decădea, atît din pricina lipsei mijloacelor materiale cât şi a nevredniciei soborului, fiind consemnate dosare şi judecăţi de călugări vagabonzi, hoţi şi beţivi. Rămas fără sobor, schitul s-a ruinat. Aşa se regăseşte şi la începutul secolului XX. De abia în anul 1995, fraţii protosingheli Munteanu au reuşit să pună bazele actualului schit Cerebuc cu ajutorul localnicilor care au donat terenul, apoi au construit o biserică şi câteva chilii. Mitropolitul de atunci al Moldovei şi Bucovinei, Daniel, a dat binecuvantarea înfiinţării schitului, şi la 25 august 1995, în urmă cu 18 ani, s-a făcut sfinţirea locului pe care s-a construit biserica.