„Educația modernă a câștigat mult având de partea ei tehnologia, dar a pierdut în ceea ce privește relațiile interumane”

 

Misiunea învățătorului este de a modela viitorul prin educație, insuflând copiilor valori, cunoștințe și pasiunea pentru învățare. Prin dedicare, empatie și profesionalism, învățătorul devine ghidul care descoperă și cultivă potențialul fiecărui elev, contribuind la formarea unor cetățeni responsabili și încrezători în propriile abilități. Despre toate aceste lucruri am stat de vorbă cu prof. înv. Raluca Iarovoi, cadru didactic la Școala Primară „Carol I” din Iași.

- Ce v-a determinat să alegeți cariera de învățător? A existat un moment sau o persoană care v-a inspirat în mod deosebit?

- Mereu am avut convingerea că, atunci când ne naștem, venim cu un rost, trebuie să urmăm o cale precisă, drept pentru care suntem  înzestrați cu anumite calități. E o falsă impresie să cred că eu mi-am ales această profesie. Mai degrabă, profesia aceasta nobilă m-a ales pe mine, pentru că nu mi-am imaginat niciodată că aș putea fi altceva decât învățător. M-am născut într-o familie cu mulți dascăli de excepție. Tatăl meu a slujit școala, fiind 49 de ani învățător în satul Bălțați. Contactul meu cu lumea școlii și cu profesia de dascăl a fost din fragedă copilărie. Încă nu eram elevă, dar tata mă lua la ore și  pot spune că aceste momente au reprezentat primele activități de „practică pedagogică”, întrucât asistam la lecții și admiram felul în care părintele meu drag reușea, ca prin minune, să-i facă pe copii să citească, să scrie și să socotească. Așa m-a cuprins vraja. Mai târziu, am devenit și eu școlăriță și același Domn Trandafir mi-a călăuzit pașii, mi-a purtat mâna, mi-a dat încredere și mi-a devenit model.

La final de clasa a IV-a, am dat examen la Școala Normală „Vasile Lupu” din Iași și am intrat în clasa a V-a. Astfel, căminul Școlii Normale a devenit ”a doua casă” pentru timp de nouă ani, cei mai frumoși aș putea spune. Am avut șansa extraordinară de a întâlni profesori excepționali, care și-au pus amprenta asupra personalității mele.  Practica pedagogică extrem de riguroasă, pe care am desfășurat-o timp de cinci ani sub îndrumarea doamnei mele diriginte, prof. Dorina Sălăvăstru, contactul cu învățători de mare valoare, de la care am învățat enorm, m-au determinat să îmi doresc cu sete să profesez ca și învățător, chiar dacă sunt și absolventă a Facultății de Istorie din cadrul Universității „Al.I. Cuza” din Iași. Imediat după terminarea liceului, în 1997, am susținut examenul de titularizare și am ocupat un post de învățător la Școala „Ion Ghica” din Iași, de unde m-am transferat, în anul 2010, la Școala Primară „Carol I”. Aici profesez în prezent.

- Cum au fost primii ani la catedră și ce provocări ați întâlnit la

începutul carierei?

- Școala Normală m-a pregătit atât de bine pentru această profesie, încât,

atunci când am preluat propriul colectiv, m-am simțit foarte sigură pe mine. Știam exact ce aveam de făcut, eram încrezătoare în forțele proprii dar, în același timp, eram hotărâtă să învăț mai mult. Am avut șansa să întâlnesc la Școala „Ion Ghica” oameni minunați, învățători foarte buni, mulți colegi de liceu ai tatălui meu, care „m-au adoptat” și de la care „am furat” tot ce s-a putut. Ceream mereu sfaturi, asistam la orele dumnealor, îmi șlefuiam stilul didactic cu fiecare etapă și, la încurajarea colegilor mei cu multă experiență, mi-am dat toate gradele didactice la timp și am devenit metodist al inspectoratului școlar la 28 de ani. Atmosfera din școală, în acele vremuri era cu totul alta. Eram ca într-o familie, împărțeam bucurii și necazuri, ne perfecționam cumva împărtășind cu generozitate din propriile experiențe, ne bucuram și sufeream unii pentru alții. Acum lucrurile sunt oarecum diferite...

- Care sunt cele mai importante lecții pe care le-ați învățat de-a lungul anilor despre această profesie?

- Am învățat că nu există șabloane după care ești croit ca și dascăl, că ești de fiecare dată alt om, că trebuie să te reinventezi mereu. Poate că,  mai mult ca în oricare profesie, nu îți permiți să te lași copleșit de propriile frământări. Copiii vor să te vadă zâmbind, vor să simtă că tu le dai încredere, că ai soluții pentru orice. E o profesie în care nu-ți permiți să îmbătrânești și te hrănești cu entuziasmul copiilor, cu energia lor, cu pofta lor de viață. De multe ori, între „la școală” și „acasă” aproape că nu mai există graniță, nu mai poți separa aceste două planuri. Pentru  mine, cei cinci ani petrecuți lângă elevii unei generații reprezintă un timp valoros, un timp frumos, pe care nu vreau să-l irosesc. Mă simt responsabilă pentru ceea ce ei vor deveni, pentru ceea ce vor reuși. Mă bucură reușitele lor și mă dor eșecurile, căci sunt și ale mele. De multe ori, întâlnesc foști elevi din primele mele generații, care au și ei copii, la rândul lor,  nu-mi amintesc numele, dar îmi amintesc zâmbetul și, mai ales, privirea. Ochii aceia iscoditori din clasele primare, care te urmăreau cu încredere absolută și cu naivitatea specifică vârstei, acum sunt recunoscători, dar au aceeași strălucire, care îi face inconfundabili.

„Copiii nu suportă ipocrizia”

- Cum reușiți să mențineți motivația și curiozitatea copiilor într-o eră în care informația este atât de accesibilă?

- Cred că reușesc să îi cuceresc pe copii prin sinceritate. Ei simt când le vorbești cu inima. Trebuie doar să îi asculți și să le insufli încredere și se deschid precum o carte. Dar dacă i-ai dezamăgit, nu le mai poți redobândi prietenia. Uneori, e important să evadezi cu ei din spațiul școlii și să le arăți copilul din tine. Să fii „de-a lor”. Profesia de dascăl nu e „cu mască” pentru că cei mici nu suportă ipocrizia.

- Puteți împărtăși un moment din cariera dumneavoastră când ați simțit cu adevărat că ați făcut o diferență în viața unui elev?

- Da, eram  la Școala „Ion Ghica”  în primul an de învățământ și am preluat un elev care venea dintr-un centru de plasament, rămas repetent pentru a doua oară. Deși nu aveam experiența de partea mea, am înțeles că nu era nicidecum o soluție să las repetent din nou un copil care, oricum, nu avea nicio vină. M-am străduit atât cât am putut să îi transmit cunoștințele de bază și a ajuns la gimnaziu, a terminat o școală profesională, și-a întemeiat o familie și este un om  la locul lui care practică o meserie cu seriozitate. L-am întâlnit într-un magazin după ani buni, m-a salutat politicos și mi-a mulțumit pentru că i-am dat încredere în forțele proprii.

- Ce strategii folosiți pentru a cultiva pasiunea pentru învățare în rândul copiilor?

- Nu există o rețetă a succesului în acest sens, dar cred că ceea ce este cu adevărat important constă în faptul că elevilor nu trebuie să le transmiți doar informații. E mult mai important să le „predai” lecții de viață, să discuți cu ei deschis, despre orice. Le obții încrederea atunci când ești dispus să abandonezi uneori firul lecției pe care ți-ai pregătit-o riguros de acasă, doar ca să le răspunzi unor altfel de întrebări, să le potolești o curiozitate. Flexibilitatea noastră, renunțarea la tipare, disponibilitatea de a fi cu ei, pentru ei, în orice moment cred că le captează interesul. Și cu mult tact, îi călăuzești apoi spre ceea ce e cu adevărat important. Lecțiile trebuie să fie interactive, dinamice, învățarea prin raportare la propriile experiențe de viață facilitează însușirea cunoștințelor și cred că foarte mult contează aprecierile, încurajările. Fiecărui copil trebuie să îi descoperi talentul și să-l faci să devină conștient de acesta. Așa se conturează încrederea, stima de sine.

- Ce considerați că au nevoie copiii de astăzi de la profesorii lor, comparativ cu generațiile trecute.

- Cred că, mai mult ca oricând, copiii au nevoie de modele, au nevoie să fie ascultați fără a fi judecați, pentru că toată lumea din jurul lor e prea ocupată ca să mai poată să le acorde atenția cuvenită. Au nevoie de înțelegere și de o confirmare că au făcut alegeri corecte.

- Care este cea mai valoroasă lecție de viață pe care încercați să o transmiteți elevilor, indiferent de epoca în care trăim?

- Cu siguranță, demnitatea, mai ales că traversăm o perioadă în care suntem tentați să renunțăm ușor la principiile noastre numai pentru a fi „la modă”.

- Cum ați descrie diferențele majore dintre sistemul educațional de acum câteva decenii și cel de astăzi.

- Acum ceva timp, sistemul educațional oferea o oarecare stabilitate, nu interveneau atâtea modificări, atâtea reguli schimbate în timpul jocului. Examenele aveau an de an aceeași structură, programele erau clare, conținuturile erau bine structurate și corelate între ele, iar regulamentele după care funcționa activitatea în școli, nu încurajau bullying-ul, fiind sancționată orice abatere în acest sens. Avantajul sistemului actual de învățământ constă în utilizarea tehnologiei, în diversificarea metodelor de predare – învățare, în folosirea mijloacelor de învățământ moderne, care facilitează transmiterea și însușirea cunoștințelor.

„E nefiresc să nu fie sancționat drastic bullying-ul în școli, când se știe că mutilează sufletul unor copii fără vină”

- În opinia dumneavoastră, ce a pierdut și ce a câștigat educația modernă în comparație cu cea tradițională?

- Cred că educația modernă a câștigat mult având de partea ei tehnologia, dar a pierdut în ceea ce privește relațiile interumane.

- Ce considerați că ar trebui schimbat sau îmbunătățit în sistemul educațional românesc pentru a răspunde mai bine nevoilor elevilor?

- Consider că ar trebui înlăturate o serie de nedreptăți. De exemplu, e nedrept ca un elev de liceu să nu mai facă nicio oră de gramatică a limbii române, mai ales la profilul de filologie. E nefiresc să nu fie sancționat drastic bullying-ul în școli, când se știe că mutilează sufletul unor copii fără vină, cum e strigător la cer să constați că nu se pedepsește în niciun fel încercarea unora de a răpi dreptul la viață al tinerilor, distribuind substanțe interzise  printre elevi. Și lista ar putea continua. Școala trebuie să devină un loc mai sigur, în care elevii să se simtă protejați, să știe că vocea lor se face auzită, iar  profesorii trebuie să-și recapete autoritatea, demnitatea știrbită de multe ori și respectul din partea societății.

- Cum vedeți rolul unui profesor în viitor, având în vedere avansul tehnologic și schimbările rapide din societate?

- Rolul profesorului va fi acela de a apela cu măsură la tehnologie, astfel încât elevii să nu piardă contactul cu instrumentele clasice, de bază, atât de importante în învățare. Va trebui să facă o selecție atentă  a informațiilor obținute cu ajutorul tehnologiei, pentru a nu cădea în capcana mesajelor distorsionate. Dar esențial va fi rolul profesorului de a-și determina elevii să înțeleagă importanța utilizării tehnologiei în învățare.

- Dacă ați putea transmite un mesaj colegilor dumneavoastră mai tineri, care ar fi cel mai important sfat pe care l-ați oferi?

- Să nu abandoneze, oricât de greu ar părea, să înțeleagă, înainte de a porni la drum, faptul că această profesie trebuie aleasă cu inima, întrucât te îmbogățește foarte mult spiritual și mai puțin material, să se perfecționeze permanent, în orice etapă a carierei și să fie conștienți că slujesc cea mai nobilă dintre profesii, modelând caractere.

A consemnat Maura ANGHEL

 

Caseta 1

- Cum credeți că s-a schimbat relația profesor – elev de-a lungul generațiilor?

- Relația profesor-elev cred că a rămas la fel, din punctul meu de vedere. Relația profesor-părinte a suferit o modificare poate nu foarte potrivită, în sensul că încercarea unor părinți de a se amesteca mai mult decât e normal în activitatea școlară și de a influența deciziile profesorului în privința elevului nu ajută pe nimeni. Din păcate, se produce o distorsionare a rolului școlii în viața elevilor și,  dintr-o dată, toată lumea se pricepe foarte bine la învățământ, încât ai fi tentat să crezi că oricine poate fi profesor. Dar oare chiar ar fi posibil?