„Povestea leagă lucrurile rupte ale vieții în marea operă de artă a lumii”

 * dialog cu Lavinia Ungureanu, profesor de Limba și literatura română la Colegiul Național

- Ce v-a determinat să alegeți o carieră în învățământ? A fost o vocație pe care ați simțit-o încă din copilărie sau o decizie luată mai târziu?
- Dragostea mea pentru literatură își are rădăcinile în copilărie, când bunicul meu patern, Mihai, povestea în timp ce eu și sora mea, Delia, ne jucam în camera lui. Se transforma totul în jurul nostru odată ce bunicul începea spectacolul magic al istorisirilor cu vocea lui blândă și caldă, care atingea intensități emoționale copleșitoare când recita balada meșterului Manole. La momentul zidirii Anei, indiferent în ce joc eram prinse, lacrimile noastre se revărsau fără nicio reținere. Nu am înțeles atunci decât că era vorba de o suferință imensă, fiindcă bunicul închidea ochii ajungând la versurile Meștere Manole / Meștere Manole / Zidul rău mă strânge / Copilașu-mi plânge, iar abia mai târziu, poate după ce bunicul nu a mai fost, gândul s-a limpezit: pentru a construi ceva durabil, de o frumusețe unică, așa cum îi place lui Dumnezeu, trebuie să te dăruiești pe tine, să dai tot ce iubești ca om. Ritualul poveștilor se repeta zilnic, în timpul jocurilor, la masă, în plimbările cu bunicul în parc sau în Piața Unirii, la porumbei. Această din urmă destinație însemna mereu și o fotografie, și ceva dulce – de obicei, biscuiți Steluța. Și nu mai puteam trăi fără poveste, îi ceream noi mereu să spună, poate căutând emoția și întâmplarea miraculoasă. De atunci am simțit că vreau să trăiesc în preajma poveștii, mergeam la librărie cu bunicul și primeam cele mai frumoase cărți pe care le putea găsi, indiferent cât ar fi costat, mai ales că eu am prins 9 ani de comunism și am știut ce înseamnă să nu fie sau să nu se poată.
Revenind la poveste, la fel de importantă a fost prezența bunicii mele materne, Ernestina, care nu locuia cu noi, dar tot în oraș, astfel încât vizitele ei erau cu atât mai prețioase. Bunica inventa povești, avea o plăcere aparte să creeze din nimic, să transforme în frumusețe lucruri banale din întâmplările ei zilnice. Fiindcă locuia la parter, avea adesea probleme cu câte un șoarece care se strecura prin balcon. Atât era de ajuns și de aici poveștile cu șoriceii se desfăceau în zeci de feluri surprinzătoare, aveau familii și evenimente, făceau lucruri ieșite din comun, dar mergeau zilnic și la piață pentru târguieli, sufereau și se bucurau, erau mereu mulți, petreceau timp împreună, niciunul nu suferea de singurătate. Iar ochii albaștri ai bunicii erau limpezi. Și de atunci pentru mine literatura înseamnă și să pot trăi mai multe vieți închipuite, să călătoresc magic fără limite, să mă apropii de ceilalți, dar să mă întorc și spre mine.
Apoi a fost tata, Radu, care mi-a transformat durerea în bucurie când, fiind eu cu mâna în ghips după o căzătură pe gheață la grădiniță, a construit în dormitor un teatru de păpuși, folosind draperiile și scaunele. Dincolo de patul în care eram nevoită să stau, începea în fiecare seară spectacolul cu păpușile și jucăriile noastre devenite personaje de poveste inventată sau reconstituită de tata, care se copilărea fără nicio ezitare ca să ne facă să zâmbim. La acest ritual de seară s-au adăugat diafilmele. Aparatul de proiecție se înfierbânta, iar noi nu ne mai săturam privind imaginile care rulau miraculos pe peretele dormitorului devenit ecran de cinema. Cred că de aici vine fascinația mea pentru lumea spectacolului și pentru filme. Și totul pleacă de la o poveste.
Și apoi, mai sensibilă decât oricare altă ființă pe care am cunoscut-o, mama, Roxana. Mama nu povestea obișnuit, dar cânta. Muzica era povestea ei. Ne cânta ca să adormim. Preferatul meu era Păstrăvul de Franz Schubert, pe care mama îl cânta și vocal, seara, și la pian, în după-amiezile când se odihnea interpretând partiturile și noi ne jucam în sufragerie. Mereu muzica mamei la pian ne-a însoțit jocurile de după-amiază. Povestea mama în cântecul ei despre un pescar care prindea fără milă un peștișor făcând apa să se întunece, dar noi îl credeam de aur, desigur cel care putea îndeplini miraculos trei dorințe. „Păstrăvul lui Schubert era magic, de atunci pentru mine muzica a însoțit mereu povestea, iar ceea ce îi lipsea uneori vieții se putea rotunji frumos prin muzică și poveste.
Cea mai apropiată de visurile și visele copilărești, partenera mea de joc și descoperire, cea alături de care am construit mereu o poveste este sora mea, Delia. Este inspirația mea și în prezent, a fost din primii ani de viață sursa unei frumuseți blânde și luminoase care nu a știut decât să dăruiască și să asculte în cumințenia ei. Cu ea am vorbit mereu despre viață și artă, împletind poveștile din diferite lumi cu lumea noastră, pe ea am admirat-o scriind, pictând, zburând cu gândul până la Lună, precum Merișorul, personajul din diafilmul ei preferat, Zborul Merișorului pe Lună, a cărui poveste mică s-a construit într-o mare poveste magică și suprareală în cărțile pe care le-a scris până acum, la maturitate. Povestea este o parte din ființa ei și a întregii noastre familii, a crescut organic și a devenit mod de viață, alegerile noastre s-au limpezit acum privind în urmă, nu chiar de pe Lună, dar din experiența unor adulți cu chipul sufletului întors către copilărie. Acum tradiția de a păstra povestea continuă ritualic, prelungită din copilăria fiicei mele Teodora, până azi, când e adolescentă. În primii ani, îi citeam eu, acum rolurile s-au inversat, îmi citește seara povești despre artiști, iar eu știu că prin ea frumusețea crește mai departe. Totul se întoarce în timp.
Nu am știut atunci că asta voi face toată viața, abia mai târziu, în adolescență, mi-am dat seama că aș fi fericită să am zilnic bucuria aceasta, împărtășind-o cu alți oameni iubitori de poveste, dar am simțit în copilărie că odată cu povestea pot trăi frumos, că am nevoie să respir în preajma cărților, că așa sunt vii mereu și cei dragi ai mei, fiindcă povestea leagă lucrurile rupte ale vieții, în marea operă de artă a lumii – cum foarte frumos spune undeva Virginia Woolf, reface coerența sufletului, dă inimii o sursă de lumină limpede precum o aură de sfânt, întoarce timpul către copilărie, pentru ca eu să pot merge înainte, cu o curiozitate de visător, ca Alice din cărțile lui Lewis Carroll.

- Cum a fost primul contact cu elevii ca profesoară? Care au fost cele mai mari emoții și ce ați învățat din primele experiențe la catedră?
- Am început, ca profesor, în alte două licee din Iași, înainte de a veni la Colegiul Național. Aveam emoții mari înainte de a intra la ore, a fost o perioadă incomodă, mă temeam să nu greșesc, nu eram sigură pe mine deloc, dar știam că toate acestea nu trebuie să se vadă, nu trebuie să ajungă la copii. Faptul că am avut de la început și elevi de gimnaziu, și elevi de liceu a fost o mare și grea provocare, dar această suprasolicitare zilnică, epuizantă cum era, a avut efect benefic în sensul creșterii încrederii de sine, pe măsură ce lucrurile se construiau atât în sens strict didactic, cât și în direcția comunicării emoționale. Munceam mult zilnic, citeam până noaptea, pregăteam lecțiile și materialele, efortul acesta nu se oprește niciodată, așa lucrez și acum, însă cu o altă stăpânire asupra întregii desfășurări a orelor. Pentru că iubesc copiii și iubesc literatura, îmi doresc să le reunesc într-un spectacol al frumuseții și al binelui. Nu se poate face literatură fără emoție, nu se poate lucra în domeniul acesta fără suflet, tocmai pentru că știu că am în fața mea suflete diverse, cu diferite tipuri de sensibilitate, am încercat mereu să mă apropii, să le cunosc mai bine, să le înțeleg și mereu mi-am amintit de mine la vârsta lor, mă oglindeam în ei și mă gândeam cum mi-ar plăcea să vină un profesor către mine, cu deschidere, răbdare, blândețe, înțelegere.
Un elev mi-a spus odată, în al doilea an al meu ca profesor, că apreciază cel mai mult faptul că nu există o barieră în comunicare între băncile unde sunt ei și catedra unde sunt eu, dar poate tocmai pentru faptul că nu am stat aproape niciodată fizic la catedră, am preferat să fiu printre ei, să trec mereu printre bănci, să simt atmosfera clasei, starea lor, să-i ascult dincolo de lecție, descoperind preferințele și înclinațiile lor, ca să mă pot adapta cu ceea ce am de făcut, să vin către ei cu ceea ce le place. E un echilibru frumos în relația cu copiii, pe care l-am obținut în timp, ca atitudine din partea mea, dar totul se reia cu fiecare generație de elevi. Adevărul este că, înfruntând teama inerentă începutului prin această apropiere, am ajuns să înțeleg că tocmai de aici vine încrederea și se poate construi consistent, nu în sensul predării de noțiuni, ci în direcția unei deschideri către cunoaștere (vin apoi și noțiunile obligatorii), prin stimularea curiozității, prin încercarea de a da ocazia fiecărui tânăr să-și caute și să-și găsească vocea. Le-am spus mereu că nu trebuie să se exprime ca mine, să simtă sau să gândească într-un fel, ci să vorbească ei, să aibă curajul să-și pună în cuvinte ideile și să-și transmită emoțiile.

- Ce v-a atras la limba și literatura română încât să transformați această pasiune într-o profesie?
- În clasa a șaptea am venit la Național ca elevă într-o clasă foarte competitivă, fiecare mergea la cel puțin un concurs sau la o olimpiadă, fiecare avea o pasiune, un talent al său, clasa avea și o trupă de teatru, coordonată de doamna profesoară de limba engleză Lotus Hăvârneanu. Eu știam că iubesc literatura, însă nu avusesem nicio confirmare a înclinației mele până atunci, nicio ocazie de a ieși cumva în evidență printr-o performanță. Am fost primită în trupa de teatru și de aici a început o parte a spectacolului personal. Jucam și în română și în engleză, erau roluri frumoase și provocatoare, doamna profesoară ne dădea libertate să improvizăm dincolo de textele stabilite, repetițiile se desfășurau nu numai la școală, în clasă sau în sala de festivități, ci și acasă la dumneaei, într-o curte plină de pomi și soare ca un paradis. Sigur că școala prelungită astfel a devenit o plăcere, o bucurie pe care o așteptam zilnic, de aceea astăzi știu că dacă orele mele sunt frumoase este și pentru că doamna profesoară ne-a arătat cum se construiește un spectacol prin care poți să ajungi la inima publicului și să-l inviți să te urmeze în lumea imaginară. Adoram teatrul, iubeam engleza, doamna profesoară era un fel de Shakespeare al nostru, ne antrena mereu pentru situații surprinzătoare ca în viață și orele porneau adesea de la citate celebre din piesele Marelui Will, pe care le dezvoltam apoi în texte personale.
- Și ce s-a întâmplat apoi?
- S-a întâmplat ceva care m-a atras definitiv către literatură și am știut că acesta este drumul, însă mereu l-am păstrat deschis către celelalte domenii artistice, fiindcă numai așa se întregește frumusețea experienței, povestea are nevoie de imagine și trece în pictură, are nevoie de o formă palpabilă și o găsește în sculptură, trebuie să aibă un ritm și o rezonanță emoțională și asta duce spre muzică, se desfășoară fluid ca memoria noastră și ca visele într-o succesiune fascinantă de locuri, timpuri, ființe, obiecte, într-un montaj care construiește un sens și atunci se apropie de film. Așa am ajuns să privesc literatura mereu în conexiune cu celelalte arte datorită unor întâlniri miraculoase: întâlnirea cu doamna profesoară de limba română Eugenia Stoleriu în gimnaziu și cu doamna profesoară de limba română Carmen Martinuș în anii de liceu și apoi la practica pedagogică în studenție. În clasa a șaptea am mers la olimpiada de română și m-am hotărât după ce am citit romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade, recomandat de doamna profesoară Stoleriu, fiindcă atunci am știut că dragostea pentru literatură te deschide prin dragostea pentru oameni, spre frumusețea lumii, te face să îmbrățișezi tot ce a construit cultural umanitatea, să vrei să descoperi și să admiri, să te lași fascinat de diversitatea și de profunzimea lumii, de complexitatea trăirilor și a înțelegerii de sine, să vrei să povestești și să scrii despre toate acestea într-un jurnal care ești chiar tu, cu fiecare experiență altfel, așa am descoperit că frumusețea este infinită și mi-am dorit să particip la ea.
Olimpiada de română a însemnat pentru mine atunci o primă confirmare prin premiul al III-lea la etapa națională, către acest premiu și mai ales dincolo de el, dorința de a descoperi altă și altă poveste. Citeam mult, febril, notam din ce citeam, scriam uneori pe cărți, vorbind cu personajele, nu vedeam ceasul, mama mă trimitea la odihnă și atunci continuam lectura cu visele, inspirată și de proza fantastică a lui Eliade, de poeziile și proza lui Eminescu. Mi se părea că aici e cheia: trebuie să fie ceva mai mult decât viața noastră de aici, trebuie să fie un secret sau chiar mai multe în univers, cred și acum că există ceva dincolo de noi, dar care pornește din noi și merge mult dincolo de tot ce vedem ca orizont. Acum îmi vine în minte poezia lui Arseny Tarkovsky, But there has to be more (Dar trebuie să fie ceva mai mult), din filmul Călăuza, regizat de fiul poetului, infinitul Andrei Tarkovsky. Poezia spune că Nothing evil was lost / Nothing good was in vain / All ablaze with clear light / But there has to be more, în traducere personală Nici răul, nici binele / În zadar nu au fost / Toate au ars luminos / Dar trebuie să fie ceva mai mult.
În anii de liceu am continuat să caut frumusețea, stimulată mereu în ambiția mea de a cuprinde cât mai mult, de doamna profesoară Carmen Martinuș, care mi-a arătat că întotdeauna este un mister de explorat, că pe măsură ce înaintam, drumul literaturii se desfășoară tot mai mult înăuntrul meu, că mergând înapoi la mitologie, la filosofia antichității, la simbolurile și ritualurile religioase, la folclorul și legendele popoarelor lumii, voi ajunge să înțeleg evoluția în timp a omului și a culturii pe care a construit-o. Literatura modernă a lumii s-a deschis atunci spectaculos, cu Orwell, Kafka, Sartre, Camus, Beckett, Salinger, întrebările s-au multiplicat infinit, pasiunea pentru căutarea răspunsurilor era o sursă de energie aproape vulcanică. Atunci am devorat marea literatură a lumii, atât cât am putut cuprinde în anii de liceu explorând biblioteca Naționalului și primind cărți și de la doamna profesoară. Toată această căutare plină de efort și de bucurie trebuia să continue, cum spune Iona al lui Marin Sorescu, răzbim noi cumva la lumină, așa că... m-am hotărât să fiu profesor, ca să pot fi, în secret, explorator și visător, magician și cercetător.
Mergeam des la operă, la teatru, cu familia și dragostea pentru spectacol, apărută în copilărie, s-a reaprins cu o intensitate strălucitoare, am început să citesc despre muzică și teatru, știam libretele operelor celebre și ariile cele mai cunoscute, povestea era peste tot sub diverse forme. Nu întâmplător, după facultatea de litere și un master în literatură comparată și antropologie culturală, am făcut un doctorat în teatru. Nu puteam pierde conexiunea cu lumea spectacolului. Când mă gândesc ce să fac la orele de literatură, știu că trebuie să construiesc măcar câteva minute de spectacol, să am măcar câteva clipe de emoție intensă în atmosfera densă a discuțiilor despre... povești de viață. Pentru că nu pot să fac altfel, e cumva o chestiune de supraviețuire profesională și personală.
- Care sunt autorii sau operele literare care v-au influențat cel mai mult în formarea profesională și personală?
- Dincolo de ceea ce am povestit deja, sunt foarte multe cărți, picturi, sculpturi, opere muzicale, filme care au pus în mine câte ceva esențial și revin la ele ca surse și deschideri spre frumusețe, de acolo pornesc spre altele cu entuziasm înnoit. Veacul de singurătate al lui Gabriel Garcia Márquez e pentru mine timpul de aur al unei lumi care crește din propria suferință și magia vieții înghite moartea, iar peste oameni cade o ploaie splendidă de flori galbene.

Visul de a aduce lumii bunătate și frumusețe l-am găsit în Don Quijote al lui Cervantes, care mi-a arătat cum se naște literatura din praful drumului străbătut de un cavaler a cărui inocență și înțelepciune înfruntă sălbăticia și circul lumii. Un artist de care m-am îndrăgostit, pentru că a iubit totul și a știut să trăiască totul în căutarea frumuseții pe care să o întoarcă lumii și să o închine lui Dumnezeu în sculpturile lui este Gură-de-Aur din romanul lui Hermann Hesse – Narcis și Gură-de-aur. Poeziile lui Lucian Blaga mi-au dat adâncimea trăirii într-un fascinant orizont de mister, în care moartea, dacă totul a fost construit din iubire, devine o altă poveste care se deschide spre... ceva mai mult decât am cunoscut vreodată. Privirea cu inima ca în Micul Prinț al lui Antoine de Saint-Exupéry duce la asumarea oricărui sacrificiu pentru a descoperi și arăta drumul celor iubiți către fântâna din mijlocul deșertului, iar apoi în stele, din același motiv, pentru că trebuie să fie ceva mai mult, ca în poezia lui Arseny Tarkovsky. Un prinț luminos, blând și plin de iubire până la sacrificiu, care îmi amintește de Christ crucificat al lui Velázquez, este Mîșkin, din romanul Idiotul al lui F. M. Dostoievski. Frumusețea strivită de societate din Anna Karenina de Lev Tolstoi rămâne o clipă de delicatețe și sensibilitate, dar și de forță a vulnerabilității în teatrul lumii. Îmi amintesc și de momentul epifanic trăit de Stephen Dedalus în dorința lui de a înțelege frumusețea prin cele trei elemente spirituale – integritas, consonantia, claritas – atunci când contemplă, într-o viziune, o fată splendidă pe malul mării, în romanul lui James Joyce – Portret al artistului în tinerețe. Complexitatea ființei umane care poate visa până la Dumnezeu și înapoi, scriind în cartea vieții atâtea aventuri cât să-l facă și pe Tatăl Ceresc să stea o clipă în mișcarea lumii și să se bucure de răgazul poveștii, am găsit-o în istoria fabuloasă a lui Theodoros, Împăratul Albastru, din romanul lui Mircea Cărtărescu. La Virginia Woolf am găsit Valurile timpului interior, am învățat să ascult vocile din straturile adânci ale ființei, iar acum, cu trecerea anilor, mă uit la tinerețe cu bucuria de a fi văzut o clipă această strălucire, așa cum Doamna Dalloway ar vrea să mai poarte o dată rochia verde a anilor trecuți sau... adânciți în ea însăși. Jane Austen este o voce care m-a uimit mereu prin pătrunzătoarea privire în caracterul omenesc, aducând împreună ironia și sensibilitatea în Mândrie și prejudecată. Să mai ai putere să dansezi când totul se prăbușește într-o splendidă catastrofă, fiindcă viața are farmecul ei unic și frumusețea trebuie prinsă cât timp încă te privește cu ochi adânci, cu asta m-a cucerit Alexis Zorba din romanul lui Nikos Kazantzakis. Despre alți artiști pe care îi iubesc aș mai avea de povestit enorm, dar las pentru altă discuție, doar îi voi aminti: Vincent van Gogh (romanul biografic Bucuria vieții de Irving Stone mi l-a apropiat pe Vincent astfel încât acum simt că îmi vorbește din fiecare pictură despre suferință și seninătate, despre tristețea care va dura pentru totdeauna în lume sub un soare orbitor, printre lanurile de floarea-soarelui sau în limpezimea nopții înstelate pe marginea râului și în vârtejul stelelor spre care se înalță chiparoșii odată cu durerile și visurile oamenilor, căci Vincent credea că nu e nimic mai apropiat de esența artei decât iubirea față de oameni și asta a lăsat el lumii prin tablourile celor zece ani de muncă titanică), Amedeo Modigliani, Caravaggio, Salvador Dali, Mozart, Enescu, Brâncuși, Rodin, Frida Kahlo...
Maura ANGHEL