Sub acoperișul de stuf. Povești emoționante din inima satului tradițional

 Acoperișurile din stuf sunt un testament al meșteșugurilor vechi, o artă aproape uitată, dar foarte apreciată peste hotare * puțini mai sunt meșterii care pot să țese stuful așa cum o făceau bătrânii lor * cei care încă practică acest meșteșug o fac cu pasiune și dedicație, conștienți că păstrează vie o parte din istoria și cultura României

În inima satelor românești, unde timpul pare să se fi oprit, acoperișurile din stuf ale caselor prind viață, păstrând vie tradiția și conexiunea cu natura. Ele nu sunt doar simboluri ale autenticității, ci și mărturii ale unui trecut în care omul și natura erau intrinsec legate.

În fiecare sat al Moldovei era ascunsă o comoară a tradiției românești - acoperișurile din stuf ale caselor. Acestea nu erau doar simple construcții, ci povești ale pământului, ale oamenilor și ale timpului.

Zgomotul liniștit al vântului printre trestii povestește despre vremuri de demult, când acoperișurile din stuf erau nu doar o opțiune, ci o necesitate. Era un material abundent, rezistent la intemperii și oferea o izolare perfectă. Cine ar fi crezut că acele acoperișuri, aparent banale, ar deveni simbolul unei tradiții, iar peste ani, un lux pe care nu oricine și-l poate permite?

Doamna Mariana, o bunică blândă cu păr alb și ochi strălucitori, stă pe prispă privind cerul de vară. Gospodărirea ei, o moștenire de familie, are și o zonă acoperită cu stuf. „Am crescut sub acest acoperiș, bucătăria de vară era acoperită cu stuf”, îmi spune cu o voce tremurătoare. „Știi, stuful nu e doar un material. El ne-a protejat de ger, de soare, de ploaie. Sub acest acoperiș, am râs, am plâns, am visat”, spune femeia, în vârstă de 85 de ani. S-a născut în vreme de război, în comuna vasluiană Puiești. Pe atunci, multe case erau acoperite cu stuf, la fel și acatereturile din jur. „Casa noastră avea tablă, dar încăperile alăturate aveau stuf. Unele țineau de o lipsă financiară, că erau vremuri grele, altele doar de o tradiție, că așa era pe atunci”, a continuat bunicuța povestea. Între timp, multe lumi s-au schimbat, aducând cu ele modernismul care a aruncat în uitare multe materiale naturale, foarte folositoare de altfel și foarte prețuite de către străini. Bunica Mariana a ales să păstreze stuful de pe bucătăria de vară, doar l-a înlocuit pe măsură ce se deteriora: „E parte din sufletul acestei case. Când îl ating, simt istoria. Simt mâinile bunicului meu așezând fiecare fir cu grijă și dragoste”.

 Eleganța care îmbină perfectul cu imperfectul

Acoperișurile din stuf sunt, de asemenea, un testament al meșteșugurilor vechi, o artă aproape uitată. Puțini mai sunt meșterii care pot să țese stuful așa cum o făceau bătrânii lor. Cei care încă practică acest meșteșug o fac cu pasiune și dedicație, conștienți că păstrează vie o parte din istoria și cultura României.

Deși tehnologia modernă oferă alternative mai durabile și mai eficiente, acoperișurile din stuf au un farmec unic, o eleganță care îmbină perfectul cu imperfectul. Aceste acoperișuri nu sunt doar o construcție, ci un limbaj. Ele vorbesc despre dragoste, tradiție, comunitate și despre legătura profundă între om și natură. Prin fiecare fir de stuf se spune o poveste, iar în fiecare poveste, se află un fragment din inima României. Cele mai multe se găsesc în Delta Dunării. În fiecare dimineață, sub razele soarelui, aceste acoperișuri se reflectă într-un mozaic de culori și texturi. Stuful, cu nuanțele sale aurii, se îmbină perfect cu verdele copacilor și albastrul cerului. La apus, devin și mai spectaculoase, căpătând nuanțe de roșu și portocaliu, precum un tablou în care natura își etalează toată splendoarea.

Migală și măiestrie

Acoperișurile din stuf nu sunt doar frumoase, ci și funcționale, iar construirea lor nu este o sarcină ușoară. Este nevoie de măiestria și dăruirea meșterilor care, cu mâini pricepute și cu dragoste pentru tradiție, împletesc stuful în așa fel încât să reziste ani buni. Cei mai mulți au învățat meserie de la părinții sau bunicii lor, transmițând secretele și tehnica de la o generație la alta.

Acoperișurile din stuf nu sunt doar structuri funcționale, ci și părți vii ale istoriei și culturii românești, simboluri ale unei lumi în care omul și natura conviețuiau în armonie. Construirea lor este un proces manual și necesită o măiestrie dobândită de-a lungul anilor.

Planta este culeasă, uscată și apoi legată în mănunchiuri groase, care sunt apoi fixate pe structura casei în straturi suprapuse, garantând astfel impermeabilitatea.

Stuful este un izolator natural, menținând căldura în interiorul casei pe timp de iarnă și răcoarea în zilele toride de vară. Cu o întreținere adecvată, un astfel de acoperiș rezistă și peste 50 de ani.  Casele cu acoperișuri de stuf nu sunt doar funcționale, ci și reprezentative pentru identitatea culturală a României. Ele amintesc de o epocă în care viața era mai simplă, iar legătura dintre om și natură era esențială.

În ultimii ani, s-a observat o reînviere a interesului pentru această tradiție. Din ce în ce mai mulți tineri și arhitecți caută să integreze tehnicile tradiționale în proiectele moderne, creând astfel punți între trecut și prezent.

Material izolator pentru case scumpe

Un acoperis din stuf este în egală măsură vechi și nou, tradițional și modern. Cu toate că stuful este un material ce pare la îndemână si care a fost folosit din cele mai vechi timpuri pentru acoperirea caselor, acum el este un material nu tocmai ieftin, folosit cu precădere de deținătorii de case vechi sau de cei care vor o casă cu un aspect deosebit. Astfel de case sunt întâlnite în zonele selecte din Olanda, Germania,  Belgia, Franța sau Anglia și numărul lor crește an de an. Acoperișul din stuf nu mai este nici la noi o rămășiță a trecutului. Case, foișoare și chiar umbrelele din zonele exclusiviste de pe litoral sunt acoperite cu stuf. 

Numit și trestie sau trestie de apă, stuful crește pe malul lacurilor, al bălților sau al râurilor lente. Delta Dunării este un loc foarte prielnic pentru stuf, suprafața acoperită ajungând la 1500 km².  Aici rădăcinile de suprafata ale stufului se împletesc cu ale altor plante, formând plauri care se desprind uneori de fundul bălților formând insule.

Stuful se culege iarna, când este uscat. Perioada pentru cules începe la jumătatea lunii noiembrie și se termină la jumătatea lunii martie. Recoltarea se face atât manual cât și mecanizat. Pentru a proteja terenul (cum este cazul Deltei Dunării) se renunță de multe ori la utilaje, recoltarea făcându-se doar manual. Este o muncă foarte grea, dar pentru mulți dintre oamenii deltei este de multe ori singura lor sursă de câștig. Stuful din Delta Dunării este exportat aproape în totalitate în țări din Europa (Germania, Olanda, Danemarca).

Cu toate că mulți spun că este foarte sensibil la foc, pare că nu este așa. Felul în care este montat îl face foarte dens ceea ce încetinește foarte mult propagarea focului. Un astfel de material arde mocnit și de multe ori, din lipsă de aer, focul se stinge. Specialiștii spun că acoperișul seamănă cu o carte groasă. Cu toate că fiecare pagină arde foarte ușor, cartea închisă este foarte greu de ars.

Este un material ecologic și rentabil. Cu toate că este de trei sau chiar patru ori mai scump decât celelalte materiale folosite pentru acoperirea casei (țiglă, tablă, covor bituminat) rezistența lui mare în timp, economia făcută cu izolarea acoperișului și costurile energetice mai mici fac ca investiția să se amortizeze într-un timp scurt. Acoperișurile din stuf nu sunt doar structuri funcționale, ci și părți vii ale istoriei și culturii românești, simboluri ale unei lumi în care omul și natura conviețuiau în armonie.

Maura ANGHEL