Statul inventează o formulă pentru a decide cine are acces la servicii medicale!

* organizațiile de pacienți atrag atenția că acest tip de mecanism nu reflectă în niciun fel presiunea reală din sistem: listele de așteptare care se acumulează, întârzierile în diagnostic, lipsa continuității terapeutice și diferențele majore de acces între regiuni. În practică, aceste realități nu sunt „corectate” de formule, ci riscă să fie mascate de ele

Un proiect aflat în dezbatere la Casa Națională de Asigurări de Sănătate ridică semne serioase de întrebare privind direcția în care este împins accesul pacienților români la tratamente esențiale. Sub pretextul eficientizării și al unei „optimizări” a resurselor, este propus un mecanism de evaluare bazat pe formule și indicatori statistici care ar urma să decidă, în mod indirect, cine are acces la servicii medicale și cine este împins spre așteptare, amânare sau excludere de facto din anumite programe naționale.

Problema fundamentală nu este existența unui instrument de calcul în sine, ci reducerea unei realități medicale complexe la o ecuație administrativă care ignoră tocmai esențialul: pacientul real.

În logica acestui tip de abordare, boala devine un parametru, timpul devine o variabilă secundară, iar suferința concretă este înlocuită cu medii statistice și capacități declarate ale sistemului.

Organizațiile de pacienți atrag atenția că acest tip de mecanism nu reflectă în niciun fel presiunea reală din sistem: listele de așteptare care se acumulează, întârzierile în diagnostic, lipsa continuității terapeutice și diferențele majore de acces între regiuni. În practică, aceste realități nu sunt „corectate” de formule, ci riscă să fie mascate de ele.

În mod particular, în domenii critice precum oncologia, neurologia sau bolile cardiovasculare, timpul nu este o variabilă abstractă, ci un factor decisiv. Orice întârziere administrativă, orice limitare a accesului sau orice filtrare artificială a pacienților poate însemna pierderea unor opțiuni terapeutice sau agravarea ireversibilă a stării de sănătate. Cu toate acestea, aceste dimensiuni nu apar în niciun indicator invocat în fundamentarea propunerii.

Mai grav este faptul că sistemul medical românesc funcționează deja printr-un echilibru fragil între sectorul public și cel privat, ambele contribuind la menținerea unui minim de acces la servicii.

Introducerea unor bariere suplimentare în accesarea programelor naționale pentru furnizorii privați riscă să nu „regleze” sistemul, ci să îl contracte, reducând capacitatea totală disponibilă pacienților.

În lipsa unui studiu de impact real, transparent și detaliat, care să analizeze efectele pe regiuni, pe tipuri de afecțiuni și pe timpi de așteptare, decizia capătă un caracter profund discutabil. Nu este vorba doar despre o problemă de metodologie, ci despre o lipsă de responsabilitate în raport cu consecințele directe asupra pacienților.

Se conturează astfel o contradicție esențială: în timp ce discursul oficial vorbește despre eficientizare și echilibru bugetar, efectul potențial este acela al restrângerii accesului la tratament într-un sistem care oricum funcționează sub presiune. În loc să fie valorificate toate resursele disponibile, inclusiv cele private, pentru reducerea timpilor de așteptare și creșterea capacității reale de intervenție, soluția propusă pare să introducă noi filtre administrative peste un sistem deja fragil.

În final, miza nu este tehnică și nici contabilă. Este una de principiu: dacă accesul la tratament rămâne un drept efectiv al pacientului sau devine un rezultat derivat din calcule birocratice, în care realitatea clinică este secundară în fața unei formule. Iar într-un sistem de sănătate public, o astfel de inversare a priorităților nu este o simplă ajustare administrativă, ci o schimbare de paradigmă cu efecte directe asupra vieții oamenilor. Nicoleta ZANCU