Ce pustiu ar fi Iașul...

Daniel BACIU

Ce pustiu ar fi Iașul fără teii săi, fără mireasma lor de iunie care face până și tristețea să pară frumoasă… Fără Hora Unirii, fără Copou, fără pașii lui Eminescu rătăcind printre frunze, fără râsul ștrengăresc al lui Creangă și fără umbrele Junimii prelungindu-se, parcă, pe aleile Casei Pogor. Fără poveștile care ne-au crescut, fără poeziile care ne-au învățat să iubim și fără istoria care ne amintește, din când în când, că nu suntem doar niște trecători grăbiți prin propriile vieți.

Ce pustiu ar fi Iașul fără Universitate! Fără miile de tineri care îi schimbă chipul în fiecare toamnă, fără vocile lor din amfiteatre, fără râsetele din cămine, fără speranțele rostite la o cafea și visurile desenate pe șervețele. Tinerii sunt sângele proaspăt al acestui oraș, neliniștea lui frumoasă, dovada că Iașul nu trăiește doar din amintiri, ci mai are încă puterea să nască viitor.

Ce pustiu ar fi fără seniorii săi, fără oamenii care au adunat în priviri decenii de bucurii și dezamăgiri, fără înțelepciunea care nu face zgomot și nu cere aplauze. Ei sunt memoria vie a orașului, cei care știu că frumusețea nu se măsoară în metri pătrați de beton și nici valoarea unei comunități în numărul de mașini care îi ocupă străzile.

Ce pustiu ar fi Iașul fără bisericile sale, fără clopotele care taie liniștea dimineților, fără rugăciunile ridicate spre cer din zeci de lăcașuri, fără Mitropolie, fără Trei Ierarhi, fără Palat, fără toate acele locuri în care istoria, credința și cultura își dau întâlnire, de parcă timpul ar fi învățat aici să meargă mai încet.

Dar ce pustiu ar fi Iașul fără Sfânta Parascheva!

Fără lumina lumânărilor, fără pașii osteniți ai pelerinilor, fără oamenii care vin de departe cu dureri pe care nu le spun nimănui și cu speranțe pe care nu le-au pierdut încă. Fără bătrânii care așteaptă cu răbdare, fără mamele care se roagă pentru copiii lor, fără lacrimile discrete și fără mulțumirile șoptite lângă raclă.

Ce pustiu ar fi Iașul fără pelerinii săi! Ei vin în fiecare an și ne amintesc, poate mai bine decât o facem noi înșine, că orașul acesta nu este doar un punct pe hartă, o administrație, un buget sau o colecție de clădiri. Este un loc al întâlnirii, al memoriei și al credinței. Un oraș care, măcar câteva zile pe an, își deschide porțile și își arată sufletul.

Și totuși…

Ce pustiu ar fi Iașul fără toate acestea? Aproape că n-am observa.

Pentru că sufletul orașului se vede tot mai greu din spatele perdelei de mașini care îl înconjoară dimineața, îl sufocă la prânz și îl abandonează obosit seara. Teii se încăpățânează să înflorească, dar noi îi privim prin parbriz. Universitatea își trimite studenții pe străzi, dar ei înaintează printre claxoane. Bisericile își deschid porțile, însă rugăciunile lor se amestecă uneori cu zgomotul motoarelor. Iar Copoul, cu toată poezia lui, riscă să devină decorul unei nesfârșite parcări în mișcare.

Avem un oraș care ar putea să ne facă mândri în fiecare zi și pe care, paradoxal, ajungem să-l traversăm fără să-l mai vedem. Avem istorie, cultură, spiritualitate, universități și oameni minunați. Avem tot ce ar trebui să dea unui oraș identitate și demnitate.

Ne mai trebuie doar un lucru: să-i facem loc să respire.

Să-i redăm străzile oamenilor, liniștea celor care îl iubesc, timpul celor care îl locuiesc. Să nu mai confundăm dezvoltarea cu aglomerația și modernizarea cu simpla înmulțire a betoanelor. Să înțelegem că un oraș nu devine mare atunci când are mai multe mașini, ci atunci când oamenii săi au mai mult loc să trăiască.

Ce pustiu ar fi Iașul fără sufletul său…

Și ce ironie amară ar fi să rămânem, într-o zi, cu tot ce ne face mândri de el - teii, istoria, bisericile, universitățile, cultura, Sfânta Parascheva - dar să nu ne mai putem bucura de nimic, fiindcă nu mai avem pe unde să ajungem la ele.

Poate că Iașul nu are nevoie să devină alt oraș. Poate că are nevoie doar să-și amintească cine este.

Înainte să-l mai acoperim cu încă un rând de mașini.