Pilda smochinului neroditor, o despre șansă despre rodul amânat

Smochinul din Evanghelie, aflat în mijlocul unei grădini, este imaginea perfectă a omului care pare să aibă toate condițiile pentru a rodi, dar nu o face. Nu e un arbust sălbatic, crescut pe marginea drumului, ci un pom plantat cu grijă în vie, adică într-un loc al răbdării și al îngrijirii atente. Și totuși, stă acolo de ani buni fără rod. Nu pare bolnav, nici uscat, ci doar... neroditor. Tace și așteaptă. Poate că nici el nu știe de ce nu înflorește.

În Săptămâna Mare, această pildă își îndreaptă lumina asupra noastră cu o blândețe aspră. Nu vine să certe, ci să întrebe: "Tu unde ești, smochine? Ce faci cu viața ta primită de sus, cu locul tău în vie, cu șansa ta de a fi folositor?" Nu e vorba despre performanță, ci despre sens. Despre a fi viu cu adevărat, și nu doar prezent. Despre a da mai departe din bunul tău interior, din timpul tău, din iubirea ta, din priceperea sau din iertarea pe care ai învățat să o porți.

În graba noastră de a ne împlini sarcinile, de a bifa tot ce trebuie și de a „fi în rând cu lumea”, se întâmplă adesea să trăim ca niște smochini înverziți, dar sterpi. Lăsăm impresia că totul e bine – frunzele noastre sunt frumoase, dar dacă cineva ar căuta rodul în profunzime, s-ar izbi de o tăcere. Rodul nu e ceea ce arătăm, ci ceea ce dăm.

Dar pilda nu se oprește la constatare. Ea aduce și o neașteptată pledoarie pentru răbdare. Vierul, adică Cel care lucrează pământul inimii noastre, se roagă pentru timp: „Doamne, mai lasă-l și anul acesta... Îl voi săpa, îl voi îngriji, și poate că va rodi.” Acest poate e, în fond, expresia iubirii care nu se grăbește să taie, care încă mai speră, care vede în fiecare om o taină ce încă n-a fost spusă până la capăt. Acest poate suntem noi, în fiecare clipă în care alegem să fim mai atenți, mai prezenți, mai buni.

Săptămâna Mare e tocmai acel răgaz ceresc, în care ni se mai oferă o dată șansa de a înflori. Nu prin gesturi mari, ci prin lucruri aparent mărunte: o privire mai caldă, un gând curat, o împăcare, o milostenie discretă. Nu e vorba despre a face spectaculosul, ci despre a deschide inima. Rodul poate fi o vorbă bună, o tăcere îngăduitoare, o clipă de sinceritate. Cine poate măsura rodul iubirii sau al iertării?

Smochinul neroditor ne amintește că Dumnezeu nu caută eficiență, ci adevăr. Că nu ne evaluează pe baza a ceea ce avem, ci pe baza a ceea ce alegem să dăm. Și că, poate cel mai important, El nu renunță la noi prea ușor. Rămâne lângă rădăcina noastră, udând-o cu har, curățând-o cu delicatețe, așteptând rodul care, uneori, vine doar după ani de uscăciune.

Săptămâna Mare este, poate, cel mai tandru strigăt al Lui: „Întoarce-te. Încă e timp. Încă poți rodi.” Iar răspunsul nu se dă cu vorbe, ci cu viața însăși, în fiecare alegere, în fiecare clipă în care decidem să nu fim doar frunze, ci hrană și adăpost pentru ceilalți.

Astfel, pilda smochinului neroditor nu e o poveste despre osândă, ci una despre șansa rodului amânat. Și despre nădejdea că, atunci când suntem săpați și udați cu milă, viața din noi va înflori, chiar și târziu. 

Maura ANGHEL