„Într-o zi” este probabil cel mai încăpător sertar din viața unui om. În acel spațiu intră călătorii, afaceri, cursuri, cărți, conversații importante. Le ascundem acolo cu intenții bune și fără termen de execuție, apoi ne mirăm că au trecut zece ani și sertarul abia se mai închide.

În „Love Story”, Jenny invocă Parisul pe care nu-l văzuse niciodată. Fiecare are un asemenea Paris: ceva ce și-a dorit și a tot amânat. Problema începe când dorința se transformă în reproș, iar reproșul ocupă timpul în care încă am putea face ceva.

Amânarea are întotdeauna argumente respectabile. Banii sunt puțini, munca este multă, familia are nevoie de noi. Uneori, sunt piedici reale. Alteori, continuăm să le invocăm și după ce împrejurările s-au schimbat. Ne obișnuim atât de bine cu ideea că „nu se poate”, încât nu mai verificăm dacă este adevărat.

"Parisul acela" este viața despre care am crezut că ne va aștepta până terminăm cu obligațiile. Fiindcă așa am negociat, mulți dintre noi, cu timpul -- după ce terminăm școala, după ce ne găsim de lucru, după ce strângem bani, după ce se mai liniștesc lucrurile. Am tratat dorințele ca pe niște musafiri răbdători, care pot sta oricât la ușă. Iar lucrurile, firește, nu s-au liniștit. Ni s-a predat temeinic datoria, iar bucuria a rămas facultativă. Mai întâi trebuie să fim serioși, folositori, să nu dezamăgim. Pentru noi se va găsi timp cândva. Și tot noi suntem certați, mai târziu, că n-am știut să trăim.

Peste această educație a amânării s-a așezat o altă poruncă: trebuie să avem o viață extraordinară. Să călătorim, să iubim spectaculos, să câștigăm bine, să ne descoperim vocația și să arătăm mulțumiți. Există mereu cineva care a reușit mai devreme. E suficient să deschidem telefonul ca să primim dovada, dar comparația este trucată. Ne cunoaștem toate ezitările și vedem din viața celuilalt câteva momente alese. Cu toate acestea, acceptăm rezultatul și ne pronunțăm sentința: prea puțin. Mai avem și prostul obicei de a idealiza ceea ce n-am trăit. În cariera abandonată am fi avut succes. În țara în care n-am plecat ne-ar fi fost bine. Omul pe care nu l-am ales ne-ar fi înțeles. Viața imaginară nu are rate, insomnii, zile mediocre. Și atunci, cum să concureze cu ea viața noastră adevărată?

Nu toate regretele sunt nedrepte fiindcă am ratat ocazii, am fost lași, am rămas de unde trebuia să plecăm și am plecat de lângă oameni lângă care ar fi meritat să rămânem. Nu ajută să îndulcim fiecare greșeală cu ideea că „așa a fost să fie”. Uneori am ales prost și am plătit. Regretul prelungit are ceva comod: ne ține ocupați cu o viață asupra căreia nu mai putem interveni. Putem petrece ani judecând o hotărâre veche, în vreme ce hotărârile de astăzi rămân neluate. Și astfel, peste o vreme, vom avea material nou pentru aceeași suferință.

De aici ar trebui să înceapă micul tratat de vindecare a regretelor: de la refuzul de a mai sacrifica prezentul pentru un trecut care nu se lasă reparat. Sunt pierderi definitive și merită plânse fără obligația de a scoate o lecție frumoasă din ele. Dar o călătorie amânată nu este automat o călătorie imposibilă. O dorință neîmplinită la treizeci de ani nu expiră obligatoriu la cincizeci. Și niciun vis vechi nu trebuie păstrat din respect pentru consecvență, dacă între timp nu ni se mai potrivește. Să ne întrebăm, așadar, ce mai vrem cu adevărat. Ce putem face cu banii, timpul și puterile pe care le avem. Concret. Cu prețuri, date, riscuri asumate. Uneori vom descoperi că încă putem pleca. Alteori, că nici măcar nu mai vrem Parisul, ci libertatea pe care ne-o promitea. Iar când tragem linie, să adaugăm și ce am uitat să socotim. O viață nu poate fi evaluată exclusiv prin lipsuri, după cum o casă nu se descrie numărând numai camerele pe care nu le are. Cum arată Parisul tău uitat? Merită să afli ca să nu ajungi, peste ani, să regreți ziua de astăzi petrecută tânjind după cea de ieri. Maura ANGHEL